publicat pe 8 ianuarie 2010
Întrerup (poate completez) dezbaterea despre europenitate în România ortodoxă cu o informaţie, doar aparent fără legătură: Parlamentul portughez a aprobat, în primă lectură, proiectul de lege privind legalizarea căsătoriilor homosexuale, introdus de guvernul socialist al lui José Socrates la cererea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor minorităţilor sexuale. Proiectul de lege, căruia i s-au opus vehement - dar ineficace - conservatorii de dreapta din parlament şi biserica catolică, aşteaptă acum ratificarea preşedintelui Cavaco da Silva. De menţionat că parlamentul a respins, pe de altă parte, amendamentele la lege care dădeau acestor cupluri dreptul la adopţie. Dacă legea va fi ratificată, ceea ce e foarte probabil, va intra în vigoare din aprilie, cu o lună înainte de anunţata vizită în Portugalia a papei Benedict al XVI-lea. De asemenea, dacă legea va fi ratificată, Portugalia (ţară cu uriaşă tradiţie catolică) va deveni al şaselea stat european care legalizează mariajele homosexuale, după Belgia, Olanda, Spania, Suedia şi Norvegia (aşadar, de tradiţii catolică şi protestantă deopotrivă). De menţionat, aici, că numeroase alte ţări europene (Ungaria, Finlanda, Danemarca, Islanda, Marea Britanie) au introdus diverse tipuri de parteneriate civile, prin care cuplurile homosexuale beneficiază parţial de drepturile celor heterosexuale.
Degeaba am aderat, dacă nu ne-am integrat. Iar intoleranţa noastră congenitală - etnică, religioasă sau pe criterii sexuale - e doar un exemplu. Ce căuta levantinul în Europa, rămîne de văzut - că tot veni vorba de Levant şi minorităţi, iată unul din produsele minunate ale unei minorităţi din Levant: "Turceasca", cu contrapunct, simfonie, armonie şi ruperi ritmice cît pentru o capodoperă.
Taraful din Clejani - Turceasca
Asculta mai multe audio Muzica
PS: Doresc să mulţumesc interlocutorilor care au dorit să opineze pe marginea postării precedente, îi asigur că am notat cîteva idei şi că voi încerca să le repun în dialog - de data aceasta, în registru dialectic. De asemenea, ar fi minunat dacă s-ar păstra tonul decent, neimprecativ şi dacă micimile de limbaj şi suflet care sufocă, în general, dezbaterile pe Internet ar fi lăsate deoparte.
februarie 20, 2010
Ateism şi adevăr, cu motet şi concert
publicat pe 7 ianuarie 2010
G.P. Telemann - Concerto in la minor TWV 52-21
Asculta mai multe audio Muzica
(Ascultaţi minunatul concert telemanniac (!) cît timp citiţi ce e mai jos, zău că merită!)
Aş vrea să supun atenţiei o teză interesantă şi revelatoare deopotrivă despre adevăr, aşa cum apare el în spaţiul iudeo-creştin occidental, căruia încercăm - din mari păcate, fără prea multe şanse - să ne integrăm. Este un fragment dintr-o carte a lui John Gray, profesor de ştiinţe politice şi publicist britanic, reluat într-una din cărţile mele preferate, "Viaţa eternă" a lui Fernando Savater (Polirom 2008). Îl reproduc mai jos:
"Ateismul este un fruct tardiv al pasiunii creştine pentru adevăr. Niciun păgîn nu era dispus să sacrifice plăcerea vieţii în schimbul simplului adevăr. Iluzia artistică - şi nu realitatea lipsită de ornamente - era lucrul pe care (păgînii, n.m.) îl apreciau cel mai mult. Pentru greci, obiectivul filosofiei era fericirea sau salvarea, nu adevărul. Cultul pentru adevăr este, aşadar, caracteristic creştinismului".
Ei bine, - continuă Savater raţionamentul - cultul radical pentru adevăr s-a întors, prin ateismul pragmatic, chiar împotriva fondatorilor lui. Asta pentru că, pretinzînd monopolul adevărului şi pronînd ca o mantră axioma bimilenară a lui Dumnezeu drept Cale, Adevăr şi Viaţă, creştinismul i-a obligat pe oameni să caute realmente Adevărul, care poate fi, nu-i aşa, doar unul, sau nu e deloc. De asemenea, pretinzînd că există o singură credinţă adevărată, creştinismul investeşte adevărul cu valoare absolută (terţul e mereu exclus). Celelalte religii - inclusiv islamismul şi budismul -, nu ar fi, aşadar, atît de obsedate de adevăr, deşi toate pretind, în mod natural, o formă de monopol asupra acestuia. Iar acelaşi John Gray închide raţionamentul: "Prin căutarea adevărului, creştinismul a făcut posibilă lipsa unei credinţe în divinitate. Consecinţa tîrzie a credinţei creştine îşi găseşte expresia completă în ateism - aşadar, dacă trăim într-o lume fără divinităţi, trebuie să fim recunoscători creştinismului".
Aici aş adăuga că ateismul nu este deloc singurul lucru pentru care eu, personal, aş fi recunoscător creştinismului. Ar mai fi nişte muzici sacre absolut minunate şi mai toate berile şi vinurile mănăstireşti încercate:) - A propos de muzici minunate, iată, mai jos, un superb motet din seicento-ul italian dedicat Mariei şi interpretat de contratenorul Philippe Jaroussky şi de Marie-Nicole Lemieux, o admirabilă contralto:
G. Legrenzi - Ave Regina Coelorum
Asculta mai multe audio Muzica
De fapt, am ales introducerea livrescă de mai sus pentru a propune spre dezbatere un spectru de subiecte insuficient reflectat, în opinia mea, în dezbaterea publică din România - iar atunci cînd e, e argumentat lacunar şi - mai ales - ne-dialectic şi ne-raţional. Mă refer la triunghiul român-credinţă-stat, cu numeroasele lui forme şi unghiuri: bizantinism-stat-BOR, credinţă-exhibiţionism-stat, stat de drept-biserică-cetăţean, mioriţa-barbarism-stat anomic etc. Deja aceste triunghiuleţe enunţate şi iată, statul pare să nu lipsească din niciuna.
Convingerea de la care pornesc este că bună parte din lucrurile care nu ne plac nici la noi, românii, nici la statul român se datorează sau are cel puţin o legătură structurală cu dogma creştin-ortodoxă şi cu tradiţia creştină aplicată româneşte, în general. Convingerea că tare naţionale pentru care tindem să acuzăm anii de totalitarism comunist sunt, de fapt, mult mai vechi şi au o legătură directă cu cea mai veche instituţie românească. De la omnipotenţa - şi omniprezenţa - televizorului în timpul interior al românului, la sindromul Vodă şi incapacitatea naţională şi endemică de a ne dori reprezentare politică, mai degrabă decît guvernare în statul de drept. (ca să-l parafrazez pe domnul Daniel Barbu). Pe scurt, marea mea dilemă este că nu ştiu dacă românii sunt aşa cum sunt pentru că au creştinismul ortodox suprapus istoriei lor sau dacă ortodoxia română are, iată, poporul pe care-l merită. Iar teza lui Gray despre căutarea adevărului ca sursă a ateismului pragmatic e, dacă-mi e permisă o astfel de interpretare, limbajul în care sper să se poată comunica într-o atare dilemă.
Ca locuitor al cetăţii disfuncţionale numite România, îmi doresc răspunsuri menite să explice şi, mai ales, să aibă puterea de a schimba ceva fundamental în România - pe români. Sunt convins că nu sunt singurul obosit să se simtă tot mai străin în ţara lui şi că sunt mulţi cei care nu mai pot zîmbi cinic atunci cînd aud "ce ţară frumoasă, păcat că e locuită". Fără nicio pretenţie de exhaustivizare, şi sub riscul căderii în derizoriu sau diletantism, mi-aş dori o dezbatere pe aceste teme şi voi încerca acest lucru în postările viitoare.
Vale,
G.P. Telemann - Concerto in la minor TWV 52-21
Asculta mai multe audio Muzica
(Ascultaţi minunatul concert telemanniac (!) cît timp citiţi ce e mai jos, zău că merită!)
Aş vrea să supun atenţiei o teză interesantă şi revelatoare deopotrivă despre adevăr, aşa cum apare el în spaţiul iudeo-creştin occidental, căruia încercăm - din mari păcate, fără prea multe şanse - să ne integrăm. Este un fragment dintr-o carte a lui John Gray, profesor de ştiinţe politice şi publicist britanic, reluat într-una din cărţile mele preferate, "Viaţa eternă" a lui Fernando Savater (Polirom 2008). Îl reproduc mai jos:
"Ateismul este un fruct tardiv al pasiunii creştine pentru adevăr. Niciun păgîn nu era dispus să sacrifice plăcerea vieţii în schimbul simplului adevăr. Iluzia artistică - şi nu realitatea lipsită de ornamente - era lucrul pe care (păgînii, n.m.) îl apreciau cel mai mult. Pentru greci, obiectivul filosofiei era fericirea sau salvarea, nu adevărul. Cultul pentru adevăr este, aşadar, caracteristic creştinismului".
Ei bine, - continuă Savater raţionamentul - cultul radical pentru adevăr s-a întors, prin ateismul pragmatic, chiar împotriva fondatorilor lui. Asta pentru că, pretinzînd monopolul adevărului şi pronînd ca o mantră axioma bimilenară a lui Dumnezeu drept Cale, Adevăr şi Viaţă, creştinismul i-a obligat pe oameni să caute realmente Adevărul, care poate fi, nu-i aşa, doar unul, sau nu e deloc. De asemenea, pretinzînd că există o singură credinţă adevărată, creştinismul investeşte adevărul cu valoare absolută (terţul e mereu exclus). Celelalte religii - inclusiv islamismul şi budismul -, nu ar fi, aşadar, atît de obsedate de adevăr, deşi toate pretind, în mod natural, o formă de monopol asupra acestuia. Iar acelaşi John Gray închide raţionamentul: "Prin căutarea adevărului, creştinismul a făcut posibilă lipsa unei credinţe în divinitate. Consecinţa tîrzie a credinţei creştine îşi găseşte expresia completă în ateism - aşadar, dacă trăim într-o lume fără divinităţi, trebuie să fim recunoscători creştinismului".
Aici aş adăuga că ateismul nu este deloc singurul lucru pentru care eu, personal, aş fi recunoscător creştinismului. Ar mai fi nişte muzici sacre absolut minunate şi mai toate berile şi vinurile mănăstireşti încercate:) - A propos de muzici minunate, iată, mai jos, un superb motet din seicento-ul italian dedicat Mariei şi interpretat de contratenorul Philippe Jaroussky şi de Marie-Nicole Lemieux, o admirabilă contralto:
G. Legrenzi - Ave Regina Coelorum
Asculta mai multe audio Muzica
De fapt, am ales introducerea livrescă de mai sus pentru a propune spre dezbatere un spectru de subiecte insuficient reflectat, în opinia mea, în dezbaterea publică din România - iar atunci cînd e, e argumentat lacunar şi - mai ales - ne-dialectic şi ne-raţional. Mă refer la triunghiul român-credinţă-stat, cu numeroasele lui forme şi unghiuri: bizantinism-stat-BOR, credinţă-exhibiţionism-stat, stat de drept-biserică-cetăţean, mioriţa-barbarism-stat anomic etc. Deja aceste triunghiuleţe enunţate şi iată, statul pare să nu lipsească din niciuna.
Convingerea de la care pornesc este că bună parte din lucrurile care nu ne plac nici la noi, românii, nici la statul român se datorează sau are cel puţin o legătură structurală cu dogma creştin-ortodoxă şi cu tradiţia creştină aplicată româneşte, în general. Convingerea că tare naţionale pentru care tindem să acuzăm anii de totalitarism comunist sunt, de fapt, mult mai vechi şi au o legătură directă cu cea mai veche instituţie românească. De la omnipotenţa - şi omniprezenţa - televizorului în timpul interior al românului, la sindromul Vodă şi incapacitatea naţională şi endemică de a ne dori reprezentare politică, mai degrabă decît guvernare în statul de drept. (ca să-l parafrazez pe domnul Daniel Barbu). Pe scurt, marea mea dilemă este că nu ştiu dacă românii sunt aşa cum sunt pentru că au creştinismul ortodox suprapus istoriei lor sau dacă ortodoxia română are, iată, poporul pe care-l merită. Iar teza lui Gray despre căutarea adevărului ca sursă a ateismului pragmatic e, dacă-mi e permisă o astfel de interpretare, limbajul în care sper să se poată comunica într-o atare dilemă.
Ca locuitor al cetăţii disfuncţionale numite România, îmi doresc răspunsuri menite să explice şi, mai ales, să aibă puterea de a schimba ceva fundamental în România - pe români. Sunt convins că nu sunt singurul obosit să se simtă tot mai străin în ţara lui şi că sunt mulţi cei care nu mai pot zîmbi cinic atunci cînd aud "ce ţară frumoasă, păcat că e locuită". Fără nicio pretenţie de exhaustivizare, şi sub riscul căderii în derizoriu sau diletantism, mi-aş dori o dezbatere pe aceste teme şi voi încerca acest lucru în postările viitoare.
Vale,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
