Resemnare

Da, m-am resemnat cu gindul ca traiesc in trecut. Activitatile mele cotidiene sunt banale si, celmai adesea, mundane. Viata mea este marcata la fiecare pas de trecut, iar mintea mea cea limitata se dovedeste, a n-a oara, incapabila de perspective, planuri, proiectii (altele decit cele strict fantasmagorice). Este sfirsit de noiembrie, si tocmai am revenit in timp unde eram la inceputul toamnei: freamat emotional urias, dar inutil, caderi nervoase in serie, imaginar confiscat de onirii pornite din trecutul amoros recent, paralizie quasicompleta in fata oricarei deschideri de viitor. Inca nu am dat de un psihiatru, desi imi e mai evident ca nicicind ca am nevoie de unul. Partea cea mai proasta e ca sunt constient de blocaj si ca nu ma dovedesc nicidecum in stare sa fac ceva pentru a-l depasi. Autoculpabilizarea nu functioneaza decit partial si, oricum, nu in favoarea mea. Tinjesc in fiecare clipa dupa ceea ce acum citeva luni ajunsesem sa consider banalul cotidian. Nu, nu e banal, viata in iubire e un mare miracol de care, hélas, nu ne dam seama decit post-factum.
Muzica incepe sa nu mai aiba armonie, vinul devine insipid, tigarile devin inertie otravitoare. Masturbarea e, ca de obicei, principalul indiciu: incepe in moment si se termina la ea. La aceeasi ea prin care am simtit biciul lui Dumnezeu mai usturator ca nicicind. Stiu cu ce am gresit, dar nu e nicio instanta care sa-mi dea pedeapsa, sa mi-o ispasesc. Iar daca tot ce traiesc e purgatoriul dantesc, atunci trebuie sa invat cum sa las deoparte, nu-i asa, orice speranta.
Numai ca eu sper in continuare, candid si masochist.
Imi vreau iubita inapoi.
Imi vreau sperantele toate inapoi.
Imi vreau gustul de viata inapoi.
M-am saturat de deprima.
M-am saturat de mine asa cum sunt acum.
N-am cui sa cer toate astea.
Macar daca n-as mai spera, as putea s-o iau de la capat in vreun fel.
Dar blocajul e total.

E inceput de noiembrie, si mult timp de cind nu am mai consemnat nimic aici, asta atit din comoditate, cit si din sentimentul de prefabricare a ideilor. Blogul nu e instrumentul pe care-l speram (in sensul de asteptare in speranta): nu-mi vine spontan sa scriu lucruri aici, intotdeauna ma gindesc inainte ce anume e de consemnat - ceea ce contravine dorintei mele de a face din blog o pubela spontana a gunoaielor mintii mele. Sunt tot beat, sunt tot deprimat, dar s-a schimbat ceva. Reincep sa fiu egal cu mine insumi in aceasta ordine negativa a lucrurilor. Cel mai mult se simte asta in indragostirea mea de o femeie: desi simt aceleasi lucruri, fac aceleasi investitii paguboase intr-o alteritate minunata, dar straina, desi simt avant la lettre ca-mi furnizez noi fonduri la banca depresiei, pentru mai tirziu, nu ma pot opri si nu vreau sa ma opresc. Refugiul intr-o idee m-a scos, fie si numai pe jumatate, din dezastrul psihic pe care-l resimteam. O problema de supravietuire - fii indragostit ca sa nu te gindesti non stop la razbunare si moarte atunci cind esti sau cel putin te simti foarte nedreptatit. Imi dau seama in fiece clipa ca trauma nu a trecut, pentru ca ma lovesc in continuare de moroii trecutului recent, care lovesc - ma lovesc - la rindul lor. Mizez insa pe dragoste, pentru ca e un surogat mai bun decit munca sau alcoolul. Stiu dinainte ca voi pierde, insa cel putin imi salvez prezentul de la cosmarul perpetuu. Mai fug in sporturi si preocupari noi - un joc in retea cu oameni simpli si complicati, cu problemele lor care nu sunt si ale mele - iar proiectia perpetua intre straini apropiati - mai eficace decit cea din autobuz sau din supermarket - imi da senzatia ca intilnesc lucruri noi si devine complice la crima mea preferata - uciderea timpului, marele dusman. Sper sa-l omor suficient de mult si repde pe domnul timp cit sa scap de bintuirea imunda a trecutului recent si sa-mi pot spune ca viata nu se opreste in momente ratate. Sper sa ma tina, am mare nevoie de asta.