Resemnare

Da, m-am resemnat cu gindul ca traiesc in trecut. Activitatile mele cotidiene sunt banale si, celmai adesea, mundane. Viata mea este marcata la fiecare pas de trecut, iar mintea mea cea limitata se dovedeste, a n-a oara, incapabila de perspective, planuri, proiectii (altele decit cele strict fantasmagorice). Este sfirsit de noiembrie, si tocmai am revenit in timp unde eram la inceputul toamnei: freamat emotional urias, dar inutil, caderi nervoase in serie, imaginar confiscat de onirii pornite din trecutul amoros recent, paralizie quasicompleta in fata oricarei deschideri de viitor. Inca nu am dat de un psihiatru, desi imi e mai evident ca nicicind ca am nevoie de unul. Partea cea mai proasta e ca sunt constient de blocaj si ca nu ma dovedesc nicidecum in stare sa fac ceva pentru a-l depasi. Autoculpabilizarea nu functioneaza decit partial si, oricum, nu in favoarea mea. Tinjesc in fiecare clipa dupa ceea ce acum citeva luni ajunsesem sa consider banalul cotidian. Nu, nu e banal, viata in iubire e un mare miracol de care, hélas, nu ne dam seama decit post-factum.
Muzica incepe sa nu mai aiba armonie, vinul devine insipid, tigarile devin inertie otravitoare. Masturbarea e, ca de obicei, principalul indiciu: incepe in moment si se termina la ea. La aceeasi ea prin care am simtit biciul lui Dumnezeu mai usturator ca nicicind. Stiu cu ce am gresit, dar nu e nicio instanta care sa-mi dea pedeapsa, sa mi-o ispasesc. Iar daca tot ce traiesc e purgatoriul dantesc, atunci trebuie sa invat cum sa las deoparte, nu-i asa, orice speranta.
Numai ca eu sper in continuare, candid si masochist.
Imi vreau iubita inapoi.
Imi vreau sperantele toate inapoi.
Imi vreau gustul de viata inapoi.
M-am saturat de deprima.
M-am saturat de mine asa cum sunt acum.
N-am cui sa cer toate astea.
Macar daca n-as mai spera, as putea s-o iau de la capat in vreun fel.
Dar blocajul e total.