Recomand cu putere ultimul editorial al lui Teodor Baconsky din Dilema Veche, e prima dată cînd văd un creştin luminat - unul din puţinii creştini asumaţi pe care îi admir necondiţionat - care are curajul să diagnosticheze tara românească. Mi-ar plăcea să văd că domnul Baconsky are curajul să susţină la fel de răspicat legătura dintre retardul istoric românesc şi biserica "naţională" a românilor. Mergeţi pînă la capăt, domnule ambasador! deocamdată, tot respectul meu.
...DIN POLUL PLUS
Teodor BACONSKY | turn înclinat
Salvarea în mit
Ne-am dorit obsesiv să fim membri ai Uniunii Europene: am obţinut (ultimii) acest statut – la pachet cu Bulgaria –, dar nu l-am transformat în sursă de idei europene şi nici în motor al unor practici sociale adaptate. La doi ani după momentul oficial al integrării, viaţa politică, sfera media şi societatea civilă din această ţară ilustrează exemplul cel mai frapant al fenomenului pe care îmi place să-l numesc singurătatea în mulţime. Nu orice individ participă, organic, la chimia particulară a grupului din care face parte. Aşa cum insecta mimetizată ca frunză nu este... frunză. Poţi fi undeva, formal, în vreme ce spiritul tău se află, de fapt, altundeva. E ceea ce ni se întîmplă nouă. Folosim apartenenţa la UE ca pe o pavăză menită să ne disimuleze opţiunea de a stagna, adică de a regresa lent, implacabil, spre mlaştina unui fetid imaginar pseudo-conservator. Pretindem că ne conservăm tradiţia, deşi perpetuăm doar viciile moştenite din trecutul unei modernizări fracturate schizofrenic.
Aruncaţi în realitatea europeană, trecem examenul numai dacă scoatem din manşetă fiţuica şi din flaşnetă, lozinca. Faptul, evident, că depăşirea pragului 2007 a rămas fără urmări profunde ne va fi în curînd explicat prin argumente eurosceptice rău plasate. Ni se poate spune, bunăoară, că UE subzistă ca organizaţie internaţională, dar că „europenii“ nu se simt în primul rînd europeni, pentru că logica naţională (şi chiar naţionalistă) continuă să opereze. UE a reuşit să promoveze un proiect pacifist, menit să reconstruiască economic Europa postbelică. Însă olandezul sau francezul, italianul sau maltezul, suedezul sau spaniolul îşi păstrează, fiecare, propria identitate, la care nu are de ce şi nici nu vrea să renunţe. Doar familiile lingvistice, afinităţile confesionale (de pildă, sudul catolic) sau regionale (precum solidaritatea baltico-scandinavă) par să lucreze ca factori de coagulare a unor difuze ansambluri „supranaţionale“.
Se aminteşte, adesea, că UE nu se poate compara cu SUA. Şi că nu va fi mai mult decît o piaţă mutualizată pînă cînd nu-şi va articula o politică externă şi de apărare „comună“. Asemenea truisme nu pot fi scuze pentru cronica noastră retardare. E drept că „eurocraţii“ – masa funcţionarilor care populează instituţiile comunitare – rămîn „departe“ de opinia publică a statelor-membre, rupţi de „realitatea străzii“ etc. Acesta este tristul stereotip folosit în politica internă a multor state-membre, pentru a face din UE ţapul ispăşitor al deficienţelor locale. În realitate, la Bruxelles se fac jocurile pe baza mandatelor politice din fiecare capitală. Nici o treaptă din procesul de „construcţie europeană“ nu a fost urcată altfel decît prin însumarea, democratic validată, a unor „voinţe“ naţionale proiectate spre centrul instituţional al UE. Oricît ar fi de mulţi, de hermetici în limbajul folosit sau de excesiv remuneraţi, funcţionarii comunitari oferă doar instrumentul prin care cei 27 generează – şi fructifică în politici sectoriale – consensul asupra destinului nostru comun.
La noi, frontul eurosceptic este slab organizat întrucît nivelul de cunoaştere al cetăţeanului mediu e aproape de zero, dar şi pentru că ne credem europeni, fără să ne comportăm ca atare. UE apare încă în costumul zînei bune, care ne poate atinge cu bagheta magică justiţia nereformată sau infrastructura debilă ş.a.m.d. Nu acuzăm demagogic limitele UE, pentru simplul motiv că nu le-am atins, de facto, în nici un domeniu. Pe de altă parte, persistenţa infantilă în stadiul mitologic al apartenenţei unionale acţionează ca frînă psihologică, pentru că oferă cea mai comodă justificare a imobilismului românesc. Atîta vreme cît „Europa“ rămîne un mit, o credinţă salvaţionistă, realitatea autohtonă se poate gratula, paradoxal, cu propriile eşecuri. Prevăd chiar că vom adopta euroscepticimul cu mult înainte de naşterea primei generaţii româneşti compuse din europeni plauzibili.
de asemenea, o dedicaţie domnului Baconsky, cu drag:
G.P. Telemann - Sinfonia spirituosa în re major TWV 44:1
Asculta mai multe audio Muzica
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Mi-l amintesc pe Baconsky. Era amfiteatrul plin la seminariile lui fiindca, altfel, ne amenintase, nu ne baga in examen la Plesu :D.
Fara indoiala un intelectual pur-sange, probabil printre putinii ambasadori cu care Romania poate scoate demna capul afara, mi-am amintit de ce nu il admir. E diagnostician. Punct. Or, ma scuzi, da’ ia de te uita cu atentie pe strada intr-o zi oarecare sa vezi cate diagnostice isi aplica oamenii zilnic. Intre injuraturi neaose si un “retard” exprimat intr-un limbaj erudit e doar o diferenta de stil.
Ce facem? Ne spunem unii altora zilnic cat de cacat suntem – fiecare pre limba lui – si ne culcam mandri ca am mai facut ceva pentru noi? “Le-am zis-o domne, le-am zis-o!” Asa, si?
Eu astept pe cineva cu tratamentul, al de poate fi urmat de mine, ca tara, in halul in care sunt acum. Si cu-atat mai mult il voi admira pe cel care vine cu programul de recuperare, caci, intr-adevar, e boala grava.:)
Trimiteți un comentariu