E inceput de noiembrie, si mult timp de cind nu am mai consemnat nimic aici, asta atit din comoditate, cit si din sentimentul de prefabricare a ideilor. Blogul nu e instrumentul pe care-l speram (in sensul de asteptare in speranta): nu-mi vine spontan sa scriu lucruri aici, intotdeauna ma gindesc inainte ce anume e de consemnat - ceea ce contravine dorintei mele de a face din blog o pubela spontana a gunoaielor mintii mele. Sunt tot beat, sunt tot deprimat, dar s-a schimbat ceva. Reincep sa fiu egal cu mine insumi in aceasta ordine negativa a lucrurilor. Cel mai mult se simte asta in indragostirea mea de o femeie: desi simt aceleasi lucruri, fac aceleasi investitii paguboase intr-o alteritate minunata, dar straina, desi simt avant la lettre ca-mi furnizez noi fonduri la banca depresiei, pentru mai tirziu, nu ma pot opri si nu vreau sa ma opresc. Refugiul intr-o idee m-a scos, fie si numai pe jumatate, din dezastrul psihic pe care-l resimteam. O problema de supravietuire - fii indragostit ca sa nu te gindesti non stop la razbunare si moarte atunci cind esti sau cel putin te simti foarte nedreptatit. Imi dau seama in fiece clipa ca trauma nu a trecut, pentru ca ma lovesc in continuare de moroii trecutului recent, care lovesc - ma lovesc - la rindul lor. Mizez insa pe dragoste, pentru ca e un surogat mai bun decit munca sau alcoolul. Stiu dinainte ca voi pierde, insa cel putin imi salvez prezentul de la cosmarul perpetuu. Mai fug in sporturi si preocupari noi - un joc in retea cu oameni simpli si complicati, cu problemele lor care nu sunt si ale mele - iar proiectia perpetua intre straini apropiati - mai eficace decit cea din autobuz sau din supermarket - imi da senzatia ca intilnesc lucruri noi si devine complice la crima mea preferata - uciderea timpului, marele dusman. Sper sa-l omor suficient de mult si repde pe domnul timp cit sa scap de bintuirea imunda a trecutului recent si sa-mi pot spune ca viata nu se opreste in momente ratate. Sper sa ma tina, am mare nevoie de asta.