Recursul meu ultim atunci cînd sunt guvernat de transformări interioare este Laibach. Fără să-mi lumineze ceţurile, fără să-mi cristalizeze apele în care mă scald, Laibach, de aproape 15 ani, îmi accentuează mirarea, îmi deschide toţi porii şi-mi dă curaj să mă bag în smîrcurile (re)cunoaşterii. Le mulţumesc încă o dată, pe această cale, că există. Fantasma libertăţii, şocul amoros, hărţuirea de gherilă a cotidianului, pe toate le traversez mai convins după o doză bună de Laibach. Acesta să fie motivul pentru care îi ascult aproape zilnic?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu