publicat la 23 ianuarie 2010
Mozart - Aria din Mitridate - Venga pur, minaci e frema (David Daniels)
Asculta mai multe audio Muzica
Doresc să precizez avant la lettre că observaţiile de mai jos sunt personale - supuse, aşadar, subiectivării şi nu au o bază ştiinţifică, ci una pur empirică, ajustată de un raţionament la fel de personal (spun asta din capul locului pentru că au existat comentarii care mă acuzau de diletantism, sfertodoxă etc - le precizez că singurul domeniu în care am pretenţii gnoseologice este estetica eufonică).
Am asistat, oarecum pe nepregătite, la un seminar cu tema "Masoneria - între mit şi realitate", organizat în aula Bibliotecii Academiei Române cu ocazia aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România. Am ascultat un exposé halucinant de plăcut al academicianului Dan Berindei, un istoric ne-mason fascinat de povestea devenirii masoneriei româneşti şi care şi-a dedicat peste trei decenii din viaţă studierii acestui vast capitol din istoria românilor.
Pe scurt, am aflat, mai detaliat, de ce le cam datorăm francmasonilor marile episoade ale formării şi dezvoltării statului român modern - revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor de la 1859 şi, cu precădere, Unirea de la 1918. Francmasoneria, pare-se, a jucat rolul covîrşitor în mai toate momentele care ne-au apropiat de Europa şi, în general, care ne-au depărtat cît de cît de feudalismul levantin în care Biserica ortodoxă era omnipotentă şi omniprezentă în mentalul colectiv românesc (inclusiv doi domni fanarioţi "luminaţi", Constantin Mavrocordat şi Alexandru Moruzi, erau membri ai unei loje). Am fost uimit de lista lungă a românilor masoni "plăcuţi" - adică personaje istorice şi oameni de cultură "de bine" pe care-i ştiam din manuale fără să mi se spus vreodată ceva, în învăţămîntul comunist, despre apartenenţa la masonerie: de la Alecsandri, IC Brătianu şi Kogălniceanu la Titu Maiorescu, BP Haşdeu, Traian Vuia, Al. Vaida-Voevod (cel cu unirea de la 1918, partenerul lui Iuliu Maniu), Octavian Goga, Sadoveanu, Ion Pillat sau, mai nou, un om pe care l-am iubit dintotdeauna, Florian Pittiş. Pe scurt, a whole bunch of good guys - paşoptiştii, liberali şi conservatori deopotrivă din perioada lui Carol I, oameni care au contribuit la formarea statului român modern, primul zburător, savanţi şi poeţi de prin manualele copilăriei pioniereşti. Vorba limbii de lemn, nişte progresişti.
Ei bine, căutînd eu să aflu mai multe despre francmasoneria interbelică am dat peste anatema lansată de BOR asupra masonilor, într-un raport al Sinodului din 1937. Un text absolut demonizant, din care mi-au atras atenţia în mod deosebit cîteva paragrafe:
3. Din rationalismul si naturalismul său, Francmasoneria deduce in mod consecvent o morala pur laică, un invătământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” si orice educatie ce rezultă din credinta religioasă si din destinatia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul si oportunismul cel cras in toate actiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei. - o dovadă clară a absenţei unui Toma d'Aquino din ortodoxie şi a vetusteţii cultului religios majoritar printre români.
4. "In lojile francmasone se adună la un loc evreii si crestinii..." - fără alte comentarii.
7. Francmasoneria luptă impotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al natiunilor si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină fiinta primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietătii spirituale din sânul omenirii. Dacă stau şi-mi aduc aminte cît de mult se suprapune biserica ortodoxă formării conştiinţei naţionale a românilor - uniţi, înainte de stat, prin limbă şi religie - şi mă uit la ţara şi la societatea în care trăiesc, m-apucă un catralion de gînduri trădătoare şi de blasfemii, ptiu, drace.
Aşadar, printr-un reducţionism destul de prozaic, statul emancipat şi pro-european dorit de francmasoni este pus în adeversitate directă cu naţiunea apărată şi garantată de biserica ortodoxă. Este mult mai important pentru români faptul că sunt o naţiune decît faptul că au un stat mandatat democratic de ei înşişi să-i administreze/reprezinte ca şi comunitate (şi nu să-i fure/guverneze/jupoaie). Într-o astfel de lumină antagonică pare mai evident de ce românii au cea mai mare încredere în biserică şi au furat/fură de la stat (pe care-l demonizează permanent ca tîlhar şi corupt) cît pot. Şi de ce statul român este modern (are legislaţie europeană, garantează libertăţi civile destul de europeneşte etc), dar în bună măsură nefuncţional, cu legi nerespectate şi N căpuşe individuale şi colective care sug sau li se pare firesc să sugă de la ţîţa statului, fără să respecte contractul social. Şi de ce a ajuns statul un bau-bau autist pe care e mai bine să-l şmechereşti, dacă nu poţi să devii parte a lui - aşa cum românii ştiu atît de bine să o facă, între două cruci făcute sumar în autobuz. Aş aminti aici, ca dovadă, ziua de 30 noiembrie 2008, cînd secţiile de votare pentru alegerile parlamentare au fost aproape goale - în schimb bisericile gemeau de fani ai sfîntului Andrei. De la o astfel de naţiune e greu să ceri să înţeleagă de ce e nevoie de stat, altfel decît în relaţia jupuit/jupuitor la toate nivelurile. Mai are vreun rost să amintesc aici de sintagma "stat naţional" din Constituţie, aia de care se tot ia - pe bună dreptate, în opinia mea - UDMR-ul ?
Iaca s-au trezit nişte americani în frunte cu George Marshall şi nişte europeni în frunte cu Jean Monnet care ţin, fir-ar ei să fie, să arate că poţi sta bine împreună cu toate naţiile şi cu toate religiile şi, prosperînd, să te simţi, deasupra naţiunii şi deasupra statului, cetăţean european. Probabil că nu voi apuca să văd ziua în care majoritatea românilor să simtă european, mai degrabă decît să se simtă europeană, şi în care "Etica protestantă" a lui Weber să fie predată, în formă simplificată, la gimnaziu, iar "Dialecticile Secularizării" - gîlceava înţeleptului Habermas cu actualul Papă, tot în formă simplificată, la liceu.
Iaca am pornit de la masoni şi am ajuns la Habermas. De fapt, încercam să spun, o dată în plus, că ortodoxia este pentru români pasul pe loc, dacă nu uneori chiar pasul înapoi, în drumul României către Europa unită, iar asta s-a văzut mai bine în antiteză cu masonii, care au fost la noi cîndva, de cîteva ori, pasul înainte.
Am început articolul cu aria mea preferată din Mozart, un celebru mason - îmi voi permite să-l închei cu un alt mason, aproape la fel de celebru.
Louis Armstrong - What A Wonderful World
Asculta mai multe audio Muzica
Vale,
februarie 20, 2010
Intermezzo ştiristic - Un mod plăcut de a ajuta statul
publicat la 20 ianuarie 2010
Ştirea de mai jos vine din Finlanda - îmi pare, însă, destul de valabilă şi la noi.
În vremurile noastre, cetăţeanul ideal (sau pur şi simplu în trend) e nefumător, nebăutor şi nu poluează. Ei bine, contribuabilul ideal arată exact invers: fumează, bea, conduce des maşina şi moare înainte de pensionare. Aceasta este, cel puţin, concluzia unanimă la care au ajuns economiştii finlandezi consultaţi de postul public de radio din Finlanda. Aceştia explică afirmaţia prin faptul că un individ care consumă produse şi servicii super-impozitate, precum tutunul, alcoolul sau benzina aduce la buget mai mulţi bani decît se cheltuie pentru protecţia lui socială. Un exemplu convingător, afirmă sursa citată, sunt fumătorii care, prin viciul lor, acoperă mai mult decît costurile oricărui tip de asistenţă medicală de care ar avea nevoie. În Finlanda, taxele plătite anual către stat ajung la 24 de miliarde de euro, din care 5 miliarde provin numai din accizele la produsele din tutun, alcool şi combustibili.
Trebuie precizat faptul că argumentul economiştilor finlandezi vine pe fondul unei dezbateri publice lansate de guvern, care vrea să-i convingă pe finlandezi să se lase complet de fumat în următorii 30 de ani.
Şi-aşa statul român ignoră, adesea, problemele cetăţeanului, aşa că aleg să fiu măcar un bun contribuabil :) Sau, poate, ca să decretăm o grevă fiscală pe motiv de supraimpozitare, ar trebui să ne lăsăm de fumat şi băut? Or mai degrabă să cumpărăm ţigări de la negru şi ţuică de la micii producători de la ţară, pentru ca guvernul să o lase mai moale cu ipocrizia ecologică? Parafrazez aici un prieten, jurnalist la o publicaţie de business, care-mi spunea că dacă toţi cetăţenii unui stat ar fi lipsiţi de vicii şi puternic impregnaţi de filosofiile "verzi", acel stat ar crăpa de foame. Dacă doar un finlandez din cinci fumează iar guvernul are ceva şi cu ăştia 20%, iar la noi jumătate de populaţie trage de ţigară zilnic, iar guvernul nu conteneşte cu accizarea...?
Iaca şi o dedicaţie triumfalistă pentru prietenii mei, cetăţenii români hiper-asistaţi, pe care îi iubesc, dar de care aş divorţa, în calitatea mea de contribuabil vicios:
Swans - Love will tear us apart
Vezi mai multe video din Muzica
...şi, pour les connaisseurs, şi celălalt cover al piesei trupei Joy Division "Love will tear us apart" făcut de dragii mei Swans:
SWANS - Love will tear us apart (Jarboe version)
Asculta mai multe audio Muzica
Ştirea de mai jos vine din Finlanda - îmi pare, însă, destul de valabilă şi la noi.
În vremurile noastre, cetăţeanul ideal (sau pur şi simplu în trend) e nefumător, nebăutor şi nu poluează. Ei bine, contribuabilul ideal arată exact invers: fumează, bea, conduce des maşina şi moare înainte de pensionare. Aceasta este, cel puţin, concluzia unanimă la care au ajuns economiştii finlandezi consultaţi de postul public de radio din Finlanda. Aceştia explică afirmaţia prin faptul că un individ care consumă produse şi servicii super-impozitate, precum tutunul, alcoolul sau benzina aduce la buget mai mulţi bani decît se cheltuie pentru protecţia lui socială. Un exemplu convingător, afirmă sursa citată, sunt fumătorii care, prin viciul lor, acoperă mai mult decît costurile oricărui tip de asistenţă medicală de care ar avea nevoie. În Finlanda, taxele plătite anual către stat ajung la 24 de miliarde de euro, din care 5 miliarde provin numai din accizele la produsele din tutun, alcool şi combustibili.
Trebuie precizat faptul că argumentul economiştilor finlandezi vine pe fondul unei dezbateri publice lansate de guvern, care vrea să-i convingă pe finlandezi să se lase complet de fumat în următorii 30 de ani.
Şi-aşa statul român ignoră, adesea, problemele cetăţeanului, aşa că aleg să fiu măcar un bun contribuabil :) Sau, poate, ca să decretăm o grevă fiscală pe motiv de supraimpozitare, ar trebui să ne lăsăm de fumat şi băut? Or mai degrabă să cumpărăm ţigări de la negru şi ţuică de la micii producători de la ţară, pentru ca guvernul să o lase mai moale cu ipocrizia ecologică? Parafrazez aici un prieten, jurnalist la o publicaţie de business, care-mi spunea că dacă toţi cetăţenii unui stat ar fi lipsiţi de vicii şi puternic impregnaţi de filosofiile "verzi", acel stat ar crăpa de foame. Dacă doar un finlandez din cinci fumează iar guvernul are ceva şi cu ăştia 20%, iar la noi jumătate de populaţie trage de ţigară zilnic, iar guvernul nu conteneşte cu accizarea...?
Iaca şi o dedicaţie triumfalistă pentru prietenii mei, cetăţenii români hiper-asistaţi, pe care îi iubesc, dar de care aş divorţa, în calitatea mea de contribuabil vicios:
Swans - Love will tear us apart
Vezi mai multe video din Muzica
...şi, pour les connaisseurs, şi celălalt cover al piesei trupei Joy Division "Love will tear us apart" făcut de dragii mei Swans:
SWANS - Love will tear us apart (Jarboe version)
Asculta mai multe audio Muzica
Night party cu DJ Schein
publicat la 18 ianuarie 2010
Pe nenea pe care îl aniversez în această noapte îl cheamă Johann Hermann Schein şi s-a născut la 20 ianuarie 1583. Este unul din cei trei mari S - Schein, Scheidt, Schutz - ai muzicii germane din barocul timpuriu, foarte prizat deopotrivă în austerul bisericilor luterane şi la petrecerile de castel de prin Saxonia. Mai multe informaţii despre acest sărbătorit fără de care Bach nu ar fi existat găsiţi aici.
Aniversarea lui azi, 20 ianuarie, e un pretext suficient să-i dedic o audiţie nocturnă, un pahar şi o postare prin aceste prejmuri - însoţită, evident, de argumente sonore: o "paduană", prima parte a genului macaronar şi papistaş pe care chiar Schein l-a patentat în Germania, suita de dans. Dragul meu Jordi Savall, care a publicat întregul "Banchetto musicale" de la 1617, a avut grijă să mi-l facă şi mie cunoscut.
Johann Schein - Suite a 5 in A - Padouana
Asculta mai multe audio Muzica
PS: Pont pentru cei care-au făcut flamă de la atîta flacără violet: se stinge cu muzică şi-un pahar de ceva bun :)
Au bon entendeur (et à bonne écoute),
Pe nenea pe care îl aniversez în această noapte îl cheamă Johann Hermann Schein şi s-a născut la 20 ianuarie 1583. Este unul din cei trei mari S - Schein, Scheidt, Schutz - ai muzicii germane din barocul timpuriu, foarte prizat deopotrivă în austerul bisericilor luterane şi la petrecerile de castel de prin Saxonia. Mai multe informaţii despre acest sărbătorit fără de care Bach nu ar fi existat găsiţi aici.
Aniversarea lui azi, 20 ianuarie, e un pretext suficient să-i dedic o audiţie nocturnă, un pahar şi o postare prin aceste prejmuri - însoţită, evident, de argumente sonore: o "paduană", prima parte a genului macaronar şi papistaş pe care chiar Schein l-a patentat în Germania, suita de dans. Dragul meu Jordi Savall, care a publicat întregul "Banchetto musicale" de la 1617, a avut grijă să mi-l facă şi mie cunoscut.
Johann Schein - Suite a 5 in A - Padouana
Asculta mai multe audio Muzica
PS: Pont pentru cei care-au făcut flamă de la atîta flacără violet: se stinge cu muzică şi-un pahar de ceva bun :)
Au bon entendeur (et à bonne écoute),
C-aşa-i românul, violet
publicat la 18 ianuarie 2010
Nu prea înţeleg mirarea, indignarea sau dezgustul încercate de nenumăraţii opinenţi şi comentatori ai poveştii cu flacăra violet. Cred că şi forma, şi conţinutul, şi efectele publice stîrnite sunt cît se poate de vernaculare spiritului românesc. Cîteva observaţii pe marginea acestei remarci şi a protagoniştilor:
- Mircea Geoană, "victima" arsă cu flacăra: un social-democrat, membru al familiei socialiste europene (care se presupune că apără statul laic de drept, drepturile minorităţilor sexuale, integrarea socială a claselor defavorizate, proiectul social european ş.a.m.d.), care la aproape fiecare discurs public, electoral sau nu, îl invocă pe Dumnezeu şi-şi face cruce, care spunea în campanie că patriarhul Daniel este românus princeps. Reţin că socialiştii europeni - o clasă politică altfel destul de suferindă în ultimii ani în UE - nu se asociază, în general, cu paranormalul. Cum se împacă parapsihologia cu pravoslavnicia şi cît de credibil e acest lucru în plan raţional şi - iată! - politic, rămîne de văzut. Cît îi va salva credinţa/ele cariera politică - şi asta rămîne de văzut.
- Traian Băsescu, "beneficiarul" efectelor flăcării: cel mai reprezentativ lider al românilor din ultimul deceniu, purtător al calităţilor şi crezurilor poporului său, la care, de altfel, se şi întoarce foarte des. Un om care consideră creştinarea unui musulman drept cea mai bună faptă a vieţii sale, care a abandonat, după primul mandat, discursul ceva mai liberal legat de limitele influenţei bisericii ortodoxe în România. Şeful de stat care a sărutat mîna capului Bisericii la întronizarea acestuia, în 2007 şi care, la inaugurarea bisericii de la Cotroceni, afirma că parteneriatul dintre puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi acela dintre preoţi şi cetăţenii României reprezintă "soluţia care ne duce în unitate şi în bine". L-aş menţiona ca subcapitol şi pe Crin Antonescu, liberalul care a promis în campanie că, dacă ajunge preşedinte, primul lucru pe care l-ar face va fi să-l întîlnească pe Patriarh - probabil în sensul reînnoirii parteneriatului invocat de Traian Băsescu în citatul anterior.
- politicienii români, aceiaşi care se bagă în faţă pe la pelerinaje, care cer bani pentru bisericile din circumscripţiile lor, care se revendică toţi ca persoane "cu frică de Dumnezeu" (chiar aşa, dacă vă amintiţi de un ales care să reprezinte minoritatea atee din România, vă rog să faceţi semn), şi care acum, făţarnic, nu se dau în spate din a perora (citeşte: delira) pe teme violet în spaţiul mediatic oriunde li se oferă ocazia, sub masca sarcasmelor şi deriziunii.
Şi, mai ales, românii:
- o societate în care, cum remarca la un moment dat sociologul Alfred Bulai, ateii nu există în taxinomia celui mai recent recensămînt - ceea ce e, logic, imposibil.
- o majoritate covârşitoare care se declară creştin-ortodoxă, din care doar o minoritate trăieşte realmente eres-ul creştin, timpul liturgic şi care înţelege şi aplică mesajul christic.
- restul majorităţii - nu mai puţin covîrşitoare - amestecă, pe un exoschelet creştin-ortodox, astrologie, parapsihologie, magie, ritualuri precreştine etc. Care cumpără şi creditează cărţile lui Pavel Coruţ, care legitimează comportamentul lui Gigi Becali pe motiv că "dă bani la sfînta biserică" şi la oameni, care se duce la anumiţi preoţi care să le "deschidă cartea" (practică repudiată de canoanele BOR), care îmbogăţeşte mamele Omizi cu anunţuri la mica publicitate, care se duce la pelerinaje să se roage "de bani, de sănătate", care se teme în mod egal de deochi, de furia Domnului, de blestemul preotului, de paşapoartele biometrice, de evrei, de homosexuali, de romi, care cere eliberarea preotului de la Tanacu, care înfige ţăruşe în morţi dezgropaţi prin Oltenia etc. Aş spune că propensiunea românilor către dimensiunea non-raţionalului justifică întrutotul dezbaterea despre flacăra violet. Probabil că presa, tabloidă sau nu, va digera subiectul suficient de intens cît să-l şi credibilizeze. Iar aforismul acela că fiecare popor are conducătorul pe care-l merită poate fi extrapolat la presa pe care o merită, reprezentanţii publici pe care-i merită şi dezbaterea publică pe care o merită. Din acest punct de vedere, România chiar este o democraţie model.
Pentru cei care au avut răbdarea să urmărească rîndurile de mai sus, un cîntecel frumos - cel mai frumos, fără nicio legătură cu acea flacără, ci cu alta, în opinia mea mult mai puternică.
Claudio Monteverdi - Lamento della Ninfa (Cantus Colln)
Asculta mai multe audio Muzica
Nu prea înţeleg mirarea, indignarea sau dezgustul încercate de nenumăraţii opinenţi şi comentatori ai poveştii cu flacăra violet. Cred că şi forma, şi conţinutul, şi efectele publice stîrnite sunt cît se poate de vernaculare spiritului românesc. Cîteva observaţii pe marginea acestei remarci şi a protagoniştilor:
- Mircea Geoană, "victima" arsă cu flacăra: un social-democrat, membru al familiei socialiste europene (care se presupune că apără statul laic de drept, drepturile minorităţilor sexuale, integrarea socială a claselor defavorizate, proiectul social european ş.a.m.d.), care la aproape fiecare discurs public, electoral sau nu, îl invocă pe Dumnezeu şi-şi face cruce, care spunea în campanie că patriarhul Daniel este românus princeps. Reţin că socialiştii europeni - o clasă politică altfel destul de suferindă în ultimii ani în UE - nu se asociază, în general, cu paranormalul. Cum se împacă parapsihologia cu pravoslavnicia şi cît de credibil e acest lucru în plan raţional şi - iată! - politic, rămîne de văzut. Cît îi va salva credinţa/ele cariera politică - şi asta rămîne de văzut.
- Traian Băsescu, "beneficiarul" efectelor flăcării: cel mai reprezentativ lider al românilor din ultimul deceniu, purtător al calităţilor şi crezurilor poporului său, la care, de altfel, se şi întoarce foarte des. Un om care consideră creştinarea unui musulman drept cea mai bună faptă a vieţii sale, care a abandonat, după primul mandat, discursul ceva mai liberal legat de limitele influenţei bisericii ortodoxe în România. Şeful de stat care a sărutat mîna capului Bisericii la întronizarea acestuia, în 2007 şi care, la inaugurarea bisericii de la Cotroceni, afirma că parteneriatul dintre puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi acela dintre preoţi şi cetăţenii României reprezintă "soluţia care ne duce în unitate şi în bine". L-aş menţiona ca subcapitol şi pe Crin Antonescu, liberalul care a promis în campanie că, dacă ajunge preşedinte, primul lucru pe care l-ar face va fi să-l întîlnească pe Patriarh - probabil în sensul reînnoirii parteneriatului invocat de Traian Băsescu în citatul anterior.
- politicienii români, aceiaşi care se bagă în faţă pe la pelerinaje, care cer bani pentru bisericile din circumscripţiile lor, care se revendică toţi ca persoane "cu frică de Dumnezeu" (chiar aşa, dacă vă amintiţi de un ales care să reprezinte minoritatea atee din România, vă rog să faceţi semn), şi care acum, făţarnic, nu se dau în spate din a perora (citeşte: delira) pe teme violet în spaţiul mediatic oriunde li se oferă ocazia, sub masca sarcasmelor şi deriziunii.
Şi, mai ales, românii:
- o societate în care, cum remarca la un moment dat sociologul Alfred Bulai, ateii nu există în taxinomia celui mai recent recensămînt - ceea ce e, logic, imposibil.
- o majoritate covârşitoare care se declară creştin-ortodoxă, din care doar o minoritate trăieşte realmente eres-ul creştin, timpul liturgic şi care înţelege şi aplică mesajul christic.
- restul majorităţii - nu mai puţin covîrşitoare - amestecă, pe un exoschelet creştin-ortodox, astrologie, parapsihologie, magie, ritualuri precreştine etc. Care cumpără şi creditează cărţile lui Pavel Coruţ, care legitimează comportamentul lui Gigi Becali pe motiv că "dă bani la sfînta biserică" şi la oameni, care se duce la anumiţi preoţi care să le "deschidă cartea" (practică repudiată de canoanele BOR), care îmbogăţeşte mamele Omizi cu anunţuri la mica publicitate, care se duce la pelerinaje să se roage "de bani, de sănătate", care se teme în mod egal de deochi, de furia Domnului, de blestemul preotului, de paşapoartele biometrice, de evrei, de homosexuali, de romi, care cere eliberarea preotului de la Tanacu, care înfige ţăruşe în morţi dezgropaţi prin Oltenia etc. Aş spune că propensiunea românilor către dimensiunea non-raţionalului justifică întrutotul dezbaterea despre flacăra violet. Probabil că presa, tabloidă sau nu, va digera subiectul suficient de intens cît să-l şi credibilizeze. Iar aforismul acela că fiecare popor are conducătorul pe care-l merită poate fi extrapolat la presa pe care o merită, reprezentanţii publici pe care-i merită şi dezbaterea publică pe care o merită. Din acest punct de vedere, România chiar este o democraţie model.
Pentru cei care au avut răbdarea să urmărească rîndurile de mai sus, un cîntecel frumos - cel mai frumos, fără nicio legătură cu acea flacără, ci cu alta, în opinia mea mult mai puternică.
Claudio Monteverdi - Lamento della Ninfa (Cantus Colln)
Asculta mai multe audio Muzica
Cîteva opinii despre noi
publicat la 16 ianuarie 2010
Revin cu feedback-ul de odinioară pe care ni-l dădeau străinii. Textele de mai jos sunt reproduse din cartea la care promiteam să revin - "Firea românilor", un amplu eseu de filosofie politică sub coordonarea dr. Daniel Barbu.
Conrad Iacob Hildebrandt, diplomat şi predicator protestant suedez, la 1656:
"Aceşti români de rînd, de condiţie servilă, sunt aplecaţi spre hoţie şi tîlhărie, de aceea sunt pedepsiţi aspru în Transilvania şi traşi de obicei în ţeapă, astfel că se pot vedea aproape înaintea tuturor oraşelor, tîrgurilor şi satelor ţării astfel de spectacole îngrozitoare. Faţă de moartea prin ţeapă sau par, ei merg bucuroşi la spînzurătoare cînd sunt osîndiţi, spunînd că şi Hristos mîntuitorul lor a fost spînzurat pe cruce."
Petru Bogdan Baksic, episcop catolic, călător în Moldova, 1640:
"Preoţii sunt ignoranţi. Oficiază în limba slavonă a Sf. Chiril. Călugării şi preoţii români citesc şi slujesc în limba slavonă, cu slovele Sf. Chiril şi nu înţeleg nimic din ceea ce citesc; sunt foarte puţini acei care înţeleg ce citesc..."
"Am văzut că atunci cînd vine cineva pentru vreo pricină, soţ contra soţiei sau soţie contra soţului sau paroh contra laic etc, el (episcopul) rezolvă repede pricina, fără a ţine seama nici de canoane, nici de concilii sau de autorii care ne învaţă să judecăm drept. Şi pe care-l găseşte vinovat, îl bagă imediat la închisoare şi-l bate ca pe animale, uneori cu propria lui mînă (bătaia e ruptă din rai, nu? - n.m.), fără a păzi preceptul care zice "cei care lovesc..." şi apoi ia cît vrea ca pedeapsa pentru vina pe care o are. Cînd vrea să se despartă soţie de soţ şi să desfacă legătura căsătoriei, cum se obişnuieşte la ei pentru cel mai neînsemnat cuvînt, face mai întîi o învoială cu ei: "Cît daţi?" şi după ce a făcut mai întîi preţul, dă voie ca un bărbat să ia altă soţie şi o femeie alt soţ. De asemeni cînd cineva se vrea hirotonit, se înţelege mai întîi din preţ şi apoi este hirotonit.
Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, militar german şi locotenent al armatei suedeze, la 1713:
"Această ţară (Moldova) are pămîntul cel mai minunat şi mai mănos şi nu ar fi mai prejos nici de Ungaria, nici de Podolia, dacă un asemenea pămînt ar fi stăpînit de alţi locuitori şi muncitori mai harnici (...) aici nu se duce lipsă de nimic decît de oameni harnici şi cinstiţi."
"Aşa după cum sunt originea, firea, obiceiurile şi moravurile lor, tot astfel este şi credinţa şi religia lor, deşi ei se socotesc creştini şi anume de rit ortodox. Totuşi, la oamenii de rînd noţiunile despre creştinism nu merg mai departe decît că ei ştiu că au fost botezaţi, că ar exista Sfînta Treime, îngerii şi satana şi că ar fi o viaţă veşnică şi o osîndă veşnică. Despre cuvîntul Domnului şi despre Biblie nu au nicio cunoştinţă, iar puţinii lor preoţi au foarte puţine cunoştinţe, căci nu ştiu mai mult decît doar să citească, iar mulţi dintre ei nici nu ştiu să scrie. Ce este o predică nu ştie nimeni în toată ţara. Popa cîntă cîntările şi psalmii rituali numai din obişnuinţă, pe lîngă popă enoriaşii nu sunt în stare nici să înţeleagă bine şi nici să tălmăcească cele auzite... Ar vrea şi ei să se roage, dar nu ştiu nicio rugăciune, chiar Tatăl Nostru îl ştiu foate puţini oameni din toată ţara. Ei cad doar în genunchi dinaintea icoanelor, dimineaţa şi seara, mari şi mici şi în loc de rugăciune fac atîtea cruci cîte vor. Totuşi, ca să arate că ei sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru (...) iar femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvîntul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţis la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin - şi multe dintre ele chiar deloc - la biserică. (...) Cu acest creştinism aşa grozav al lor, ei dispreţuiesc religiile noastre şi sunt aşa de îndărătnici că nu ne lasă nicidecum de voie bună să îngropăm pe morţi noştri alături de ai lor sau măcar numai în aceleaşi cimitire, chiar dacă în cele din urmă s-au încredinţat şi lămurit că eram şi noi creştini, măcar că nu ţineam posturile lor, în a căror ostentaţie se mărginea toată religia lor creştină."
Pe-aşa veselie de texte îmi vine să veselesc şi chefuiesc, aşa că vă ofer tarantella mea preferată (din aceeaşi perioadă cu textele astea):
Tarantella di Napoli
Asculta mai multe audio Muzica
a bon entendeur!
Revin cu feedback-ul de odinioară pe care ni-l dădeau străinii. Textele de mai jos sunt reproduse din cartea la care promiteam să revin - "Firea românilor", un amplu eseu de filosofie politică sub coordonarea dr. Daniel Barbu.
Conrad Iacob Hildebrandt, diplomat şi predicator protestant suedez, la 1656:
"Aceşti români de rînd, de condiţie servilă, sunt aplecaţi spre hoţie şi tîlhărie, de aceea sunt pedepsiţi aspru în Transilvania şi traşi de obicei în ţeapă, astfel că se pot vedea aproape înaintea tuturor oraşelor, tîrgurilor şi satelor ţării astfel de spectacole îngrozitoare. Faţă de moartea prin ţeapă sau par, ei merg bucuroşi la spînzurătoare cînd sunt osîndiţi, spunînd că şi Hristos mîntuitorul lor a fost spînzurat pe cruce."
Petru Bogdan Baksic, episcop catolic, călător în Moldova, 1640:
"Preoţii sunt ignoranţi. Oficiază în limba slavonă a Sf. Chiril. Călugării şi preoţii români citesc şi slujesc în limba slavonă, cu slovele Sf. Chiril şi nu înţeleg nimic din ceea ce citesc; sunt foarte puţini acei care înţeleg ce citesc..."
"Am văzut că atunci cînd vine cineva pentru vreo pricină, soţ contra soţiei sau soţie contra soţului sau paroh contra laic etc, el (episcopul) rezolvă repede pricina, fără a ţine seama nici de canoane, nici de concilii sau de autorii care ne învaţă să judecăm drept. Şi pe care-l găseşte vinovat, îl bagă imediat la închisoare şi-l bate ca pe animale, uneori cu propria lui mînă (bătaia e ruptă din rai, nu? - n.m.), fără a păzi preceptul care zice "cei care lovesc..." şi apoi ia cît vrea ca pedeapsa pentru vina pe care o are. Cînd vrea să se despartă soţie de soţ şi să desfacă legătura căsătoriei, cum se obişnuieşte la ei pentru cel mai neînsemnat cuvînt, face mai întîi o învoială cu ei: "Cît daţi?" şi după ce a făcut mai întîi preţul, dă voie ca un bărbat să ia altă soţie şi o femeie alt soţ. De asemeni cînd cineva se vrea hirotonit, se înţelege mai întîi din preţ şi apoi este hirotonit.
Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, militar german şi locotenent al armatei suedeze, la 1713:
"Această ţară (Moldova) are pămîntul cel mai minunat şi mai mănos şi nu ar fi mai prejos nici de Ungaria, nici de Podolia, dacă un asemenea pămînt ar fi stăpînit de alţi locuitori şi muncitori mai harnici (...) aici nu se duce lipsă de nimic decît de oameni harnici şi cinstiţi."
"Aşa după cum sunt originea, firea, obiceiurile şi moravurile lor, tot astfel este şi credinţa şi religia lor, deşi ei se socotesc creştini şi anume de rit ortodox. Totuşi, la oamenii de rînd noţiunile despre creştinism nu merg mai departe decît că ei ştiu că au fost botezaţi, că ar exista Sfînta Treime, îngerii şi satana şi că ar fi o viaţă veşnică şi o osîndă veşnică. Despre cuvîntul Domnului şi despre Biblie nu au nicio cunoştinţă, iar puţinii lor preoţi au foarte puţine cunoştinţe, căci nu ştiu mai mult decît doar să citească, iar mulţi dintre ei nici nu ştiu să scrie. Ce este o predică nu ştie nimeni în toată ţara. Popa cîntă cîntările şi psalmii rituali numai din obişnuinţă, pe lîngă popă enoriaşii nu sunt în stare nici să înţeleagă bine şi nici să tălmăcească cele auzite... Ar vrea şi ei să se roage, dar nu ştiu nicio rugăciune, chiar Tatăl Nostru îl ştiu foate puţini oameni din toată ţara. Ei cad doar în genunchi dinaintea icoanelor, dimineaţa şi seara, mari şi mici şi în loc de rugăciune fac atîtea cruci cîte vor. Totuşi, ca să arate că ei sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru (...) iar femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvîntul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţis la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin - şi multe dintre ele chiar deloc - la biserică. (...) Cu acest creştinism aşa grozav al lor, ei dispreţuiesc religiile noastre şi sunt aşa de îndărătnici că nu ne lasă nicidecum de voie bună să îngropăm pe morţi noştri alături de ai lor sau măcar numai în aceleaşi cimitire, chiar dacă în cele din urmă s-au încredinţat şi lămurit că eram şi noi creştini, măcar că nu ţineam posturile lor, în a căror ostentaţie se mărginea toată religia lor creştină."
Pe-aşa veselie de texte îmi vine să veselesc şi chefuiesc, aşa că vă ofer tarantella mea preferată (din aceeaşi perioadă cu textele astea):
Tarantella di Napoli
Asculta mai multe audio Muzica
a bon entendeur!
Apologeticum - cîteva precizări şi răspunsuri la comentarii
publicat la 15 ianuarie 2010
Henry Purcell - Music for a while
Vezi mai multe video din Muzica
(Philippe Jaroussky, unul din prietenii mei de discotecă - îmi permit să vi-l prezint cît daţi citire celor de mai jos)
Simt nevoia să aduc unele completări legate de tematica postărilor mele pe acest blog, dat fiind ceea ce am perceput drept confuzie de nuanţe din unele comentarii mai substanţiale. Ante totos, atenţia de care s-au bucurat cele cîteva postări locale este onorantă şi obligă - nu mă refer nicidecum la cantitate, ci la substanţă, în bună parte din cazuri.
Primo, nu am avut şi nu am pretenţii de competenţă şi pertinenţă ştiinţifică. Singura abordare personală pe care mi-o permit este una cetăţenească - stricto sensu. Sunt cetăţean al cetăţii şi e dreptul meu (stă printre bazele democraţiei) să exprim opinii şi să postulez despre frustrări sau satisfacţii publice- aşa cum oricine "ascultă" ce am eu de spus are dreptul de a comenta/răspunde. Acest site este o agora unde, cu excepţia autorilor autişti sau a comentatorilor rău-voitori, lumea vine să dezbată. Cele două motoare ale acestui proces de comunicare sunt dorinţa dialogului şi nevoia dezbaterii, care consubstanţializează (dogmaticii să-mi ierte împrumutul terminologic) dialectic. Aşa că pe interlocutorii care mi-au reproşat lipsa documentării sau sfertodoxa de care aş da dovadă îi asigur că nu am susţinut niciodată altceva. Nu fac parte din familia "las' că ştiu eu că aşa e", dar acumulez, citesc, mă documentez şi, inclusiv cu ajutorul interlocutorilor de aici, încerc să susţin cîteva idei.
Secundo, mi s-a reproşat suprapunerea unor planuri şi lipsa unor nuanţe şi de text, şi de context, şi de argument. E posibil să fie adevărat - singura justificare stă în dorinţa de a supune atenţiei, cu instrumentele pe care le am la îndemînă, o dublă dezbatere care aproape că lipseşte, în opinia mea, din spaţiul public. Speranţa mea e că voci mult mai puternice şi pertinente decît a mea vor prelua, fie şi parţial, subiectele dezbătute în marile foruri. Din acest punct de vedere, demersul meu e cît de poate de legitim şi moral, şi democratic, iar participarea comentatorilor, indiferent de opinia exprimată, mai mult decît binevenită.
Vorbeam de o dublă dezbatere pentru că cele două planuri se suprapun, în foarte mare măsură: avem nevoie deopotrivă de o reformă socială şi individuală, dacă dorim, ca societate, să ne simţim o comunitate europeană. Voi încerca să separ, în schemă, tematicile, pentru mai multă claritate:
- Separarea de jure şi, mai ales, de facto a Statului de Biserică în România. Asta ar presupune, în termeni cît se poate de generali, fie ca statul să înceteze să mai subvenţioneze cultele din România, în primul rînd pe cel majoritar ortodox, fie ca Biserica să aibă o criză de conştiinţă, să revină la misiunea ei apostolică de curator moral al societăţii şi să refuze ajutorul din banii tuturor contribuabililor la stat. (Ceea ce cred eu că s-ar întîmpla cu biserica ortodoxă dacă politicienii nu ar mai cere bani de la buget pentru biserici, în numele comunităţilor locale, nu are relevanţă în context). Pentru ca acest lucru să devină posibil, trebuie ca românii să dorească, majoritar, acest lucru, pentru că nici biserica, nici statul nu ar exista fără indivizii şi comunităţile care le formează corpus-ul. Trebuie ca românii să-i dorească trecerea de la stat providenţial, de la stat-mamă la stat minimal de drept, care să funcţioneze pe baza contractului social al comunităţii pe care, în numele ei, o administrează. Mai pe şleau, trebuie ca românii să înţeleagă această nevoie de separare, dacă-şi doresc o democraţie liberală autentică. Am fost încîntat să constat că şi comentatorii ortodocşi autentici care au opinat aici sunt de acord cu acest lucru, pentru că Biserica ortodoxă şi-ar recîştiga prestigiul şi respectul ca punte de legătură cu Dumnezeu şi ar redeveni gardianul, traducătorul şi diseminatorul mesajului christic pe care este liberă să-l cultive şi să-l apere în limitele legilor statului - iar noi, corpus al statului terestru, (nu al celui divin), avem libertatea de a-i asculta sau nu, de a adera la idee sau nu. Într-o democraţie este loc pentru toată lumea, cît timp normele stabilite de statul mandatat de noi, cetăţenii, sunt respectate. Biserica ar elimina astfel şi acuzaţiile de venalitate cronică, formulate cel mai adesea nu de voci marginale ca a mea, ci de majoritatea românilor - care majoritate alege să trăiască, religios, în timpul interior al tradiţiei rurale şi să ignore dogma. La fel de necesar este ca statul, prin reprezentanţii lui aleşi, să nu mai caute seducerea bisericii ortodoxe prin favoruri şi servilisme, ori să o trateze discreţionar pentru că e biserică de stat şi se doreşte biserică naţională. Din nou, problema este la români, cărora li se pare firesc concubinajul stat-biserică pentru că nu se simt reprezentaţi de stat şi pentru că cu biserica s-au obişnuit atît de mult, încît nu-şi mai concep viaţa fără ea.
- Al doilea plan al dezbaterii se referă la "raţionalizarea" românilor ca şi condiţie necesară - nu şi suficientă - a propăşirii individuale şi sociale, care a rămas, totuşi, dezideratul ultim în această societate. Constatarea că românii nu sunt raţionali şi că sunt voluntar guvernaţi de varii anomii generalizate este, se pare, una generală. Opinia mea e că şi aici se impune o criză de conştiinţă majoră, care ar trebui provocată cumva. Încerc să aflu cît de necesară este, în România, o dezbatere persistentă şi consistentă despre "trezirea la raţiune" - care, evident, ar marginaliza Biserica în plan individual şi social deopotrivă.
De aceea scriu şi de aceea îi invit pe cei care citesc să opineze substanţial - ca să putem ajunge, prin dialog şi dialectică onest aplicată, la vreo soluţie.
Le mulţumesc celor care au avut răbdarea să parcurgă aceste rînduri şi le dedic, la final, o cîntare foarte dragă mie - psalmul 50 al lui David, "Miluieşte-mă" (Miserere), în două interpretări la fel de dragi - una ortodoxă şi una catolică. Cea catolică se cîntă în Joia mare, iar interpretarea e realmente una excepţională.
Charpentier - Miserere - Psaume 50
Asculta mai multe audio Muzica
Psalmul 50
Asculta mai multe audio Muzica
A bon entendeur!
Henry Purcell - Music for a while
Vezi mai multe video din Muzica
(Philippe Jaroussky, unul din prietenii mei de discotecă - îmi permit să vi-l prezint cît daţi citire celor de mai jos)
Simt nevoia să aduc unele completări legate de tematica postărilor mele pe acest blog, dat fiind ceea ce am perceput drept confuzie de nuanţe din unele comentarii mai substanţiale. Ante totos, atenţia de care s-au bucurat cele cîteva postări locale este onorantă şi obligă - nu mă refer nicidecum la cantitate, ci la substanţă, în bună parte din cazuri.
Primo, nu am avut şi nu am pretenţii de competenţă şi pertinenţă ştiinţifică. Singura abordare personală pe care mi-o permit este una cetăţenească - stricto sensu. Sunt cetăţean al cetăţii şi e dreptul meu (stă printre bazele democraţiei) să exprim opinii şi să postulez despre frustrări sau satisfacţii publice- aşa cum oricine "ascultă" ce am eu de spus are dreptul de a comenta/răspunde. Acest site este o agora unde, cu excepţia autorilor autişti sau a comentatorilor rău-voitori, lumea vine să dezbată. Cele două motoare ale acestui proces de comunicare sunt dorinţa dialogului şi nevoia dezbaterii, care consubstanţializează (dogmaticii să-mi ierte împrumutul terminologic) dialectic. Aşa că pe interlocutorii care mi-au reproşat lipsa documentării sau sfertodoxa de care aş da dovadă îi asigur că nu am susţinut niciodată altceva. Nu fac parte din familia "las' că ştiu eu că aşa e", dar acumulez, citesc, mă documentez şi, inclusiv cu ajutorul interlocutorilor de aici, încerc să susţin cîteva idei.
Secundo, mi s-a reproşat suprapunerea unor planuri şi lipsa unor nuanţe şi de text, şi de context, şi de argument. E posibil să fie adevărat - singura justificare stă în dorinţa de a supune atenţiei, cu instrumentele pe care le am la îndemînă, o dublă dezbatere care aproape că lipseşte, în opinia mea, din spaţiul public. Speranţa mea e că voci mult mai puternice şi pertinente decît a mea vor prelua, fie şi parţial, subiectele dezbătute în marile foruri. Din acest punct de vedere, demersul meu e cît de poate de legitim şi moral, şi democratic, iar participarea comentatorilor, indiferent de opinia exprimată, mai mult decît binevenită.
Vorbeam de o dublă dezbatere pentru că cele două planuri se suprapun, în foarte mare măsură: avem nevoie deopotrivă de o reformă socială şi individuală, dacă dorim, ca societate, să ne simţim o comunitate europeană. Voi încerca să separ, în schemă, tematicile, pentru mai multă claritate:
- Separarea de jure şi, mai ales, de facto a Statului de Biserică în România. Asta ar presupune, în termeni cît se poate de generali, fie ca statul să înceteze să mai subvenţioneze cultele din România, în primul rînd pe cel majoritar ortodox, fie ca Biserica să aibă o criză de conştiinţă, să revină la misiunea ei apostolică de curator moral al societăţii şi să refuze ajutorul din banii tuturor contribuabililor la stat. (Ceea ce cred eu că s-ar întîmpla cu biserica ortodoxă dacă politicienii nu ar mai cere bani de la buget pentru biserici, în numele comunităţilor locale, nu are relevanţă în context). Pentru ca acest lucru să devină posibil, trebuie ca românii să dorească, majoritar, acest lucru, pentru că nici biserica, nici statul nu ar exista fără indivizii şi comunităţile care le formează corpus-ul. Trebuie ca românii să-i dorească trecerea de la stat providenţial, de la stat-mamă la stat minimal de drept, care să funcţioneze pe baza contractului social al comunităţii pe care, în numele ei, o administrează. Mai pe şleau, trebuie ca românii să înţeleagă această nevoie de separare, dacă-şi doresc o democraţie liberală autentică. Am fost încîntat să constat că şi comentatorii ortodocşi autentici care au opinat aici sunt de acord cu acest lucru, pentru că Biserica ortodoxă şi-ar recîştiga prestigiul şi respectul ca punte de legătură cu Dumnezeu şi ar redeveni gardianul, traducătorul şi diseminatorul mesajului christic pe care este liberă să-l cultive şi să-l apere în limitele legilor statului - iar noi, corpus al statului terestru, (nu al celui divin), avem libertatea de a-i asculta sau nu, de a adera la idee sau nu. Într-o democraţie este loc pentru toată lumea, cît timp normele stabilite de statul mandatat de noi, cetăţenii, sunt respectate. Biserica ar elimina astfel şi acuzaţiile de venalitate cronică, formulate cel mai adesea nu de voci marginale ca a mea, ci de majoritatea românilor - care majoritate alege să trăiască, religios, în timpul interior al tradiţiei rurale şi să ignore dogma. La fel de necesar este ca statul, prin reprezentanţii lui aleşi, să nu mai caute seducerea bisericii ortodoxe prin favoruri şi servilisme, ori să o trateze discreţionar pentru că e biserică de stat şi se doreşte biserică naţională. Din nou, problema este la români, cărora li se pare firesc concubinajul stat-biserică pentru că nu se simt reprezentaţi de stat şi pentru că cu biserica s-au obişnuit atît de mult, încît nu-şi mai concep viaţa fără ea.
- Al doilea plan al dezbaterii se referă la "raţionalizarea" românilor ca şi condiţie necesară - nu şi suficientă - a propăşirii individuale şi sociale, care a rămas, totuşi, dezideratul ultim în această societate. Constatarea că românii nu sunt raţionali şi că sunt voluntar guvernaţi de varii anomii generalizate este, se pare, una generală. Opinia mea e că şi aici se impune o criză de conştiinţă majoră, care ar trebui provocată cumva. Încerc să aflu cît de necesară este, în România, o dezbatere persistentă şi consistentă despre "trezirea la raţiune" - care, evident, ar marginaliza Biserica în plan individual şi social deopotrivă.
De aceea scriu şi de aceea îi invit pe cei care citesc să opineze substanţial - ca să putem ajunge, prin dialog şi dialectică onest aplicată, la vreo soluţie.
Le mulţumesc celor care au avut răbdarea să parcurgă aceste rînduri şi le dedic, la final, o cîntare foarte dragă mie - psalmul 50 al lui David, "Miluieşte-mă" (Miserere), în două interpretări la fel de dragi - una ortodoxă şi una catolică. Cea catolică se cîntă în Joia mare, iar interpretarea e realmente una excepţională.
Charpentier - Miserere - Psaume 50
Asculta mai multe audio Muzica
Psalmul 50
Asculta mai multe audio Muzica
A bon entendeur!
Considerente anti-voodoo despre pedeapsa divină
publicat la 15 ianuarie 2010
Aceasta este situaţia:
Aceasta este explicaţia (apud France Presse, apud NewsIn):
Un predicator afirmă că seismul din Haiti este urmarea unui pact cu
diavolul făcut de haitieni
Teleevanghelistul Pat Robertson a declanşat o polemică în SUA, spunând
că seismul devastator din Port-au-Prince este consecinţa unui "pact cu
diavolul" încheiat de haitieni în urmă cu două secole pentru a scăpa
de francezi, relatează AFP.
Controversa a obligat joi Casa Albă să intervină şi să califice aceste
declaraţii drept "profund stupide", la 48 de ore de la cutremurul soldat
cu mii de morţi.
Robertson, fost candidat la prezidenţialele americane, a amintit miercuri
că haitienii se aflau la origine "sub jugul francezilor, adică Napoleon
al III-lea sau cineva de genul ăsta".
"S-au strâns şi au făcut un pact cu diavolul. I-au spus: 'te vom sluji,
dacă ne scapi de francezi'. Este adevărat. Iar diavolul a spus' De acord,
pact încheiat'", a declarat Robertson, în vârstă de 80 de ani.
"Şi de atunci, sunt victimele nenorocirilor, care vin una după alta", a
subliniat predicatorul, comparând situaţia din Haiti cu relativa
prosperitate din Republica Dominicană învecinată.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Robert Gibbs, s-a declarat "surprins
că într-un moment de suferinţă de neimaginat cineva îndrăzneşte să
spună lucruri atât de profund stupide".
Sub dominaţie spaniolă până în 1697, apoi franceză, Haiti a devenit
prima republică neagră independentă în 1804, după înfrângerea
corpului expediţionar al lui Napoleon Bonaparte, care dorea să
restabilească sclavia, abolită de Revoluţia franceză.
Robertson este cunoscut pentru afirmaţiile controversate. În 2006, el a
spus că atacul cerebral suferit de Ariel Sharon a fost o pedeapsă divină
asupra fostului premier israelian pentru retragerea din Fâşia Gaza.
... încercam doar să spun că "la ei" e ca la noi din multe puncte de vedere şi că minţi (i)luminate există peste tot. I-aş face o dedicaţie muzicală şi venerabilului domn Robertson.
Are you drinking with me, Jesus ?
Asculta mai multe audio Muzica
Aceasta este situaţia:
Séisme en Haïti : revue de JT - Le Figaro
Premières images du séisme en Haïti diffusées sur les chaînes d'information en continu.
Premières images du séisme en Haïti diffusées sur les chaînes d'information en continu.
Aceasta este explicaţia (apud France Presse, apud NewsIn):
Un predicator afirmă că seismul din Haiti este urmarea unui pact cu
diavolul făcut de haitieni
Teleevanghelistul Pat Robertson a declanşat o polemică în SUA, spunând
că seismul devastator din Port-au-Prince este consecinţa unui "pact cu
diavolul" încheiat de haitieni în urmă cu două secole pentru a scăpa
de francezi, relatează AFP.
Controversa a obligat joi Casa Albă să intervină şi să califice aceste
declaraţii drept "profund stupide", la 48 de ore de la cutremurul soldat
cu mii de morţi.
Robertson, fost candidat la prezidenţialele americane, a amintit miercuri
că haitienii se aflau la origine "sub jugul francezilor, adică Napoleon
al III-lea sau cineva de genul ăsta".
"S-au strâns şi au făcut un pact cu diavolul. I-au spus: 'te vom sluji,
dacă ne scapi de francezi'. Este adevărat. Iar diavolul a spus' De acord,
pact încheiat'", a declarat Robertson, în vârstă de 80 de ani.
"Şi de atunci, sunt victimele nenorocirilor, care vin una după alta", a
subliniat predicatorul, comparând situaţia din Haiti cu relativa
prosperitate din Republica Dominicană învecinată.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Robert Gibbs, s-a declarat "surprins
că într-un moment de suferinţă de neimaginat cineva îndrăzneşte să
spună lucruri atât de profund stupide".
Sub dominaţie spaniolă până în 1697, apoi franceză, Haiti a devenit
prima republică neagră independentă în 1804, după înfrângerea
corpului expediţionar al lui Napoleon Bonaparte, care dorea să
restabilească sclavia, abolită de Revoluţia franceză.
Robertson este cunoscut pentru afirmaţiile controversate. În 2006, el a
spus că atacul cerebral suferit de Ariel Sharon a fost o pedeapsă divină
asupra fostului premier israelian pentru retragerea din Fâşia Gaza.
... încercam doar să spun că "la ei" e ca la noi din multe puncte de vedere şi că minţi (i)luminate există peste tot. I-aş face o dedicaţie muzicală şi venerabilului domn Robertson.
Are you drinking with me, Jesus ?
Asculta mai multe audio Muzica
Tatăl-Biserică, mama-Stat şi fiii români - basm despre un concubinaj incestuos cu consecinţe tara(n)te
publicat la 14 ianuarie 2010
Rîndurile de mai jos se adresează cu precădere celor care cred că titlul oarecum bombastic este deplasat ca un banc prost spus la momentul inoportun. Voi încerca să îi contrazic în cele ce urmează - nu că n-ar fi prost, ci că, hélas! nu e banc.
Aşa cum anunţam într-o postare anterioară, teza pe care încerc să o argumentez este că natura profund deficitară - într-un registru etic general, de "common sense" - şi inadecvarea în faţa Europei moderne de care dau dovadă românii au o explicaţie, o cauză şi, utopic, o soluţie - creştinismul ortodox românesc. Nu mai e un secret pentru nimeni - poate, doar, pentru ultranaţionalişti - că suferim, istoric, de un complex european, care se manifestă prin respingerea vanituoasă a civilizării europene, dar asimilarea "furtivă" a civilizaţiei europene. Adică batem cu pumnul în piept că "noi suntem români", dacă ne critică un străin devenim subit orgolioşi şi ostili, suntem indignaţi cînd suntem puşi la punct de vreun jurnalist care ne tratează de hoţi la nivel naţional etc. şi, pe de altă parte, savurăm progresele tehnologice "de la ei", îi invidiem pentru că sunt mai curaţi, mai civilizaţi, mai puţin vocali sau teatrali, că au salarii mult mai mari şi nivel de trai mult mai ridicat. Am vrea ca "la noi" să fie "ca la ei" din enorm de multe puncte de vedere şi începem, imediat, să înjurăm că nu e aşa. Avem mentalităţi feudale, prejudecăţi aşijderea, comportament adesea barbar şi o paradoxală propensiune endemică pentru obedienţă şi furt (sărumîna, şefu, trăi-ţi-ar!). Respingem visceral valori confirmate istoric şi social "la ceilalţi" şi ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamu' prost. Lista defectelor pe care le avem şi pe care, parţial, le şi recunoaştem e uriaşă, nu voi insista aici cu ea. Ei bine, respectînd nişte proporţii (nu prea mari), aceste defecte ar putea fi semnele unei boli din naştere, ale unei tare cauzate de faptul că suntem - nu ca etnie, ci ca societate - produsul unui cuplu degenerat, de rude apropiate - domnul Biserică şi doamna Stat.
Revin, aşadar, la metafora nefericită din titlu. Biserica a iubit, a posedat, a violat (deh, într-un patriarhat patriarhal ca cel românesc, şi asta e dovadă de dragoste!), a bătut şi a făcut copii cu statul. Aşa, ca la români. De ce concubinaj ? Concubinaj pentru că trăiesc împreună de mai bine de un mileniu - biserica a căpuşat şi exploatat toţi strămoşii statului român modern, iar cînd acesta - săraca!- s-a închegat cît de cît, cu ajutor din afară, biserica s-a "deşteptat" prin autocefalie şi a instituţionalizat acelaşi concubinaj împotriva naturii democraţiei liberale. Relaţia a prosperat şi a supravieţuit tuturor regimurilor. Iar fructus ventris-ul acestui concubinaj este societatea românească - cu toate tarele manifeste, transmise şi implicite pe care le-a demonstrat de-a lungul timpului.
De ce incest? pentru că aceeaşi Biserică virilă şi versatil-rigidă care vinde, de milenii, pe bani buni marfa mîntuirii este, în bună măsură, "născătoarea" de stat român. De la Vodă, care era Domn (uns local al lui Dumnezeu), la prezenţa patriarhului BOR la ceremoniile de investitură şi la memorabilul gest al preşedintelui Băsescu din 2007, cînd a sărutat mîna noului cap al Bisericii, la întronizare. Stat supus Bisericii, democraţie captivă a societăţii vetuste. De menţionat că, în acest concubinaj, foarte rar se întîmplă ca cei doi parteneri istorici să inverseze rolurile. Uneori, mama îl mai posedă, timid, pe tata, cu cîte vreun dildo european precum depenalizarea avorturilor sau a homosexualităţii. Şi naş, şi frate siamez, şi văr de alianţă.
Cînd pe mami-stat au apucat-o, sub influenţă aflîndu-se, rătăcirile totalitare comuniste, tatăl evlavios s-a făcut că plouă. Pe faţă zicea sărumîna la tovarăşi după care, deprimat de noua postură de submission, se refugia în braţele copilului - adică noi, românii - care copil privea puternic înduioşat de multisecular-de-influentul tată nedreptatea comisă şi-l iubea pe ascuns. Şi aşa a ajuns biserica să fie refugiu al românilor în faţa urgiei roşii. Cînd românii şi-au scuturat puternic mama, acum douăzeci de ani, statul a început să-şi revină, în sfîrşit - numai că iubirea stockholmiană pentru tată a prevalat, iar românii îşi spun, încă de atunci "ne iubim tatăl, încercăm să sugem cît mai mult de la ţîţa mamei - de parcă nu tot noi îi dăm să mănînce - ce frumos e cînd mama se înţelege cu tata, iată, ne fac părinţii noştri catedrala Mîntuirii... primul lucru atunci cînd mama face socotelile e să strigăm la ea "dă în primul rînd şi mai mult la tata, că pe el îl iubim necondiţionat. De tine avem nevoie - în rest nu te bucuri de respectul nostru, şi-o să-ţi şutim din banii pe care ţi-i dăm oricum, tot noi, de cîte ori vom avea ocazia. Iar ceilalţi să tacă, în '89 s-a cîştigat cu sînge dreptul nostru la rugăciune".
Povestea va continua elodistic, cu detalii picante şi sordide din viaţa de zi cu zi a acestei familii năstruşnice - un fel de reality-show pe spezele statului de drept. Deocamdată, închei cu două chestii de la fraţii noştri întru latinitate, rîmlenii: un şlagăr veneţian
Vivaldi RV578 1- Adagio e spicatto
Asculta mai multe audio Muzica
cum n-o să auziţi la San Remo şi cu un fragment din mărturia unui călugăr papistaş bolognez care a trecut pe la noi în secolul al XVIII-lea. Fragmentul e transcris din cartea "Firea românilor", ediţia a II-a, apărută la Nemira în 2004 - o carte pe care o recomand oricui şi asupra căreia voi reveni.
Giovanni Bartolomeo Frontali, 1764
"Si cu aceste posturi ale lor, ei cred că sunt mai desăvîrşiţi decît toţi şi nu se îngrijesc prea mult de învăţăturile divine. Aceasta este forţa (morală) pe care ei o invocă pentru a dovedi perfecţiunea credinţei lor, într-un cuvînt, punînd aceste posturi nu numai înaintea poruncilor dumnezeieşti, dar chiar şi înaintea celor fireşti, căci dacă vreunul din ei este bolnav, mai bine vrea să moară decît să calce posturile (...) de fapt, ei nu ştiu ce înseamnă să fii creştin şi din cauza marii neştiinţe a preoţilor lor, care sunt din drojdia cea mai de jos din ţară".
A bon entendeur,
Rîndurile de mai jos se adresează cu precădere celor care cred că titlul oarecum bombastic este deplasat ca un banc prost spus la momentul inoportun. Voi încerca să îi contrazic în cele ce urmează - nu că n-ar fi prost, ci că, hélas! nu e banc.
Aşa cum anunţam într-o postare anterioară, teza pe care încerc să o argumentez este că natura profund deficitară - într-un registru etic general, de "common sense" - şi inadecvarea în faţa Europei moderne de care dau dovadă românii au o explicaţie, o cauză şi, utopic, o soluţie - creştinismul ortodox românesc. Nu mai e un secret pentru nimeni - poate, doar, pentru ultranaţionalişti - că suferim, istoric, de un complex european, care se manifestă prin respingerea vanituoasă a civilizării europene, dar asimilarea "furtivă" a civilizaţiei europene. Adică batem cu pumnul în piept că "noi suntem români", dacă ne critică un străin devenim subit orgolioşi şi ostili, suntem indignaţi cînd suntem puşi la punct de vreun jurnalist care ne tratează de hoţi la nivel naţional etc. şi, pe de altă parte, savurăm progresele tehnologice "de la ei", îi invidiem pentru că sunt mai curaţi, mai civilizaţi, mai puţin vocali sau teatrali, că au salarii mult mai mari şi nivel de trai mult mai ridicat. Am vrea ca "la noi" să fie "ca la ei" din enorm de multe puncte de vedere şi începem, imediat, să înjurăm că nu e aşa. Avem mentalităţi feudale, prejudecăţi aşijderea, comportament adesea barbar şi o paradoxală propensiune endemică pentru obedienţă şi furt (sărumîna, şefu, trăi-ţi-ar!). Respingem visceral valori confirmate istoric şi social "la ceilalţi" şi ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamu' prost. Lista defectelor pe care le avem şi pe care, parţial, le şi recunoaştem e uriaşă, nu voi insista aici cu ea. Ei bine, respectînd nişte proporţii (nu prea mari), aceste defecte ar putea fi semnele unei boli din naştere, ale unei tare cauzate de faptul că suntem - nu ca etnie, ci ca societate - produsul unui cuplu degenerat, de rude apropiate - domnul Biserică şi doamna Stat.
Revin, aşadar, la metafora nefericită din titlu. Biserica a iubit, a posedat, a violat (deh, într-un patriarhat patriarhal ca cel românesc, şi asta e dovadă de dragoste!), a bătut şi a făcut copii cu statul. Aşa, ca la români. De ce concubinaj ? Concubinaj pentru că trăiesc împreună de mai bine de un mileniu - biserica a căpuşat şi exploatat toţi strămoşii statului român modern, iar cînd acesta - săraca!- s-a închegat cît de cît, cu ajutor din afară, biserica s-a "deşteptat" prin autocefalie şi a instituţionalizat acelaşi concubinaj împotriva naturii democraţiei liberale. Relaţia a prosperat şi a supravieţuit tuturor regimurilor. Iar fructus ventris-ul acestui concubinaj este societatea românească - cu toate tarele manifeste, transmise şi implicite pe care le-a demonstrat de-a lungul timpului.
De ce incest? pentru că aceeaşi Biserică virilă şi versatil-rigidă care vinde, de milenii, pe bani buni marfa mîntuirii este, în bună măsură, "născătoarea" de stat român. De la Vodă, care era Domn (uns local al lui Dumnezeu), la prezenţa patriarhului BOR la ceremoniile de investitură şi la memorabilul gest al preşedintelui Băsescu din 2007, cînd a sărutat mîna noului cap al Bisericii, la întronizare. Stat supus Bisericii, democraţie captivă a societăţii vetuste. De menţionat că, în acest concubinaj, foarte rar se întîmplă ca cei doi parteneri istorici să inverseze rolurile. Uneori, mama îl mai posedă, timid, pe tata, cu cîte vreun dildo european precum depenalizarea avorturilor sau a homosexualităţii. Şi naş, şi frate siamez, şi văr de alianţă.
Cînd pe mami-stat au apucat-o, sub influenţă aflîndu-se, rătăcirile totalitare comuniste, tatăl evlavios s-a făcut că plouă. Pe faţă zicea sărumîna la tovarăşi după care, deprimat de noua postură de submission, se refugia în braţele copilului - adică noi, românii - care copil privea puternic înduioşat de multisecular-de-influentul tată nedreptatea comisă şi-l iubea pe ascuns. Şi aşa a ajuns biserica să fie refugiu al românilor în faţa urgiei roşii. Cînd românii şi-au scuturat puternic mama, acum douăzeci de ani, statul a început să-şi revină, în sfîrşit - numai că iubirea stockholmiană pentru tată a prevalat, iar românii îşi spun, încă de atunci "ne iubim tatăl, încercăm să sugem cît mai mult de la ţîţa mamei - de parcă nu tot noi îi dăm să mănînce - ce frumos e cînd mama se înţelege cu tata, iată, ne fac părinţii noştri catedrala Mîntuirii... primul lucru atunci cînd mama face socotelile e să strigăm la ea "dă în primul rînd şi mai mult la tata, că pe el îl iubim necondiţionat. De tine avem nevoie - în rest nu te bucuri de respectul nostru, şi-o să-ţi şutim din banii pe care ţi-i dăm oricum, tot noi, de cîte ori vom avea ocazia. Iar ceilalţi să tacă, în '89 s-a cîştigat cu sînge dreptul nostru la rugăciune".
Povestea va continua elodistic, cu detalii picante şi sordide din viaţa de zi cu zi a acestei familii năstruşnice - un fel de reality-show pe spezele statului de drept. Deocamdată, închei cu două chestii de la fraţii noştri întru latinitate, rîmlenii: un şlagăr veneţian
Vivaldi RV578 1- Adagio e spicatto
Asculta mai multe audio Muzica
cum n-o să auziţi la San Remo şi cu un fragment din mărturia unui călugăr papistaş bolognez care a trecut pe la noi în secolul al XVIII-lea. Fragmentul e transcris din cartea "Firea românilor", ediţia a II-a, apărută la Nemira în 2004 - o carte pe care o recomand oricui şi asupra căreia voi reveni.
Giovanni Bartolomeo Frontali, 1764
"Si cu aceste posturi ale lor, ei cred că sunt mai desăvîrşiţi decît toţi şi nu se îngrijesc prea mult de învăţăturile divine. Aceasta este forţa (morală) pe care ei o invocă pentru a dovedi perfecţiunea credinţei lor, într-un cuvînt, punînd aceste posturi nu numai înaintea poruncilor dumnezeieşti, dar chiar şi înaintea celor fireşti, căci dacă vreunul din ei este bolnav, mai bine vrea să moară decît să calce posturile (...) de fapt, ei nu ştiu ce înseamnă să fii creştin şi din cauza marii neştiinţe a preoţilor lor, care sunt din drojdia cea mai de jos din ţară".
A bon entendeur,
Gardianul demnităţii naţionale
publicat la 10 ianuarie 2010
Nu am fost niciodată un cititor al ziarului Gardianul, nici în forma lui de print, nici în cea online. Am descoperit căutînd altceva un articol pe care îl găsesc elocvent pentru teza potrivit căreia avem, ca popor, fix ce merităm, inclusiv presa pe care o merităm. Articolul reflectă foarte bine, în opinia mea - stilistic, dactilografic, jurnalistic, tematic etc - felul în care răspunde presa de azi nevoii de informare a majorităţii conaţionalilor noştri. Aş menţiona extraordinarul demers jurnalistic al autorului articolului, care se autocitează ca sursă şi care, în numele echidistanţei, solicită comentariile lui C.V. Tudor şi Dan Ciachir, doi - nu-i aşa - reputaţi şi respectaţi lideri de opinie ai laicatului ortodox român.
Mi-aş permite doar cîteva observaţii pe marginea acestei extraordinare investigaţii media. Primo, că păcătosul de sodomit de guvern Boc conduce o Românie care, vor pravoslavnicii sau nu, are o politică externă suprapusă liniilor generale ale politicii externe a UE - ruşine, papistaşi şi pocăiţi (sau "Europa centrală păgînă", apud dl. Ciachir)! Care Uniune le cam dă drepturi civile - vai, ce necurăţie! - cam fiecărui al zecelea locuitor al ei. Secundo, citez: la ONU s-a votat o rezolutie privind orientarea sexuala care a fost respinsa la limita * Spre rusinea poporului, reprezentantul Romaniei a votat pentru * Salvarea a venit de la tarile arabe * C.V. Tudor si Dan Ciachir comenteaza oribilul demers. Niciun secundo, citatul spune tot! :)))). Huo la drepturile homosexualilor, Doamne, ocroteşte-i pe români!
La final, o dedicaţie plină de consideraţie pentru Agenţia de Investigaţii Media, precum şi pentru cei doi domni consultaţi la realizarea materialului - videoclipul unui cîntec de tip doină care, deşi neromânesc, reflectă cîteva aspiraţii personale în ceea ce-i priveşte.
Nu am fost niciodată un cititor al ziarului Gardianul, nici în forma lui de print, nici în cea online. Am descoperit căutînd altceva un articol pe care îl găsesc elocvent pentru teza potrivit căreia avem, ca popor, fix ce merităm, inclusiv presa pe care o merităm. Articolul reflectă foarte bine, în opinia mea - stilistic, dactilografic, jurnalistic, tematic etc - felul în care răspunde presa de azi nevoii de informare a majorităţii conaţionalilor noştri. Aş menţiona extraordinarul demers jurnalistic al autorului articolului, care se autocitează ca sursă şi care, în numele echidistanţei, solicită comentariile lui C.V. Tudor şi Dan Ciachir, doi - nu-i aşa - reputaţi şi respectaţi lideri de opinie ai laicatului ortodox român.
Mi-aş permite doar cîteva observaţii pe marginea acestei extraordinare investigaţii media. Primo, că păcătosul de sodomit de guvern Boc conduce o Românie care, vor pravoslavnicii sau nu, are o politică externă suprapusă liniilor generale ale politicii externe a UE - ruşine, papistaşi şi pocăiţi (sau "Europa centrală păgînă", apud dl. Ciachir)! Care Uniune le cam dă drepturi civile - vai, ce necurăţie! - cam fiecărui al zecelea locuitor al ei. Secundo, citez: la ONU s-a votat o rezolutie privind orientarea sexuala care a fost respinsa la limita * Spre rusinea poporului, reprezentantul Romaniei a votat pentru * Salvarea a venit de la tarile arabe * C.V. Tudor si Dan Ciachir comenteaza oribilul demers. Niciun secundo, citatul spune tot! :)))). Huo la drepturile homosexualilor, Doamne, ocroteşte-i pe români!
La final, o dedicaţie plină de consideraţie pentru Agenţia de Investigaţii Media, precum şi pentru cei doi domni consultaţi la realizarea materialului - videoclipul unui cîntec de tip doină care, deşi neromânesc, reflectă cîteva aspiraţii personale în ceea ce-i priveşte.
Întru îndreptarea Turnului Înclinat
publicat la 9 ianuarie 2010
Abia ieri, cumpărînd ultimul număr din "Dilema Veche", mi-am dat seama ce a cîştigat guvernul Boc re-re-reloaded şi ce am pierdut eu, ca modest cititor-cîrtitor. Nu din conservatorism, nici din inerţie, îmi lipseşte deja rubrica "Turn înclinat" pe care domnul Teodor Baconsky o ţinea în săptămînalul sus-amintit. L-am considerat şi îl consider pe domnul Baconsky principala şi cea mai pertinentă voce a ortodoxiei "luminate" (adică nu "revelate" naţionalist-fanaticoid, ca la Dan Puric, nici puritan-retrograde, ca la variile voci duhovniceşti degrabă respectate de evlavioşi care cauţionează - îndeobşte pe Internet - tanacii, antisemitismul, legionarismul românesc interbelic, homofobia şi menţinerea feudalismelor din capul românului în numele tradiţiei). La paranteza anterioară aş adăuga senzaţia mea că distincţia are mai degrabă legătură cu principala "zîzanie" intraortodoxă - aşa cum se vede ea în spaţiul public - dintre o elită ecumenică (inclusiv laicatul) şi corpus-ul clerical conservator.
Revenind la Turnul Înclinat, domnul Baconsky anunţase, în ultimul său articol, că se va despărţi de activitatea editorială, însă abia absenţa rubricii mi-a certificat dispariţia unui interlocutor intim. Situat, doar în aparenţă, de partea cealaltă a baricadei ideologice, domnul Baconsky oferea răspunsuri nesperat de decente şi clare la întrebări care m-au măcinat de cînd am conştientizat impactul negativ al unei religii "de stat" asupra propriului popor. Recomand oricui nu a făcut-o, săptămînal, în ultimii ani, dar care are dileme legate de atelajul eterogen români-Europa să parcurgă articolele semnate de Teodor Baconsky.
Îmi voi permite, de asemenea, să îi ofer domnului Baconsky o dedicaţie muzicală personală
Psalmul 122 - O cîntare a treptelor (Jordi Savall & Co.)
Asculta mai multe audio Muzica
şi să reproduc cu copy/paste, mai jos, un editorial din octombrie anul trecut, la care subscriu în totalitate.
Teodor BACONSKY | turn înclinat
Salvarea în mit
Ne-am dorit obsesiv să fim membri ai Uniunii Europene: am obţinut (ultimii) acest statut – la pachet cu Bulgaria –, dar nu l-am transformat în sursă de idei europene şi nici în motor al unor practici sociale adaptate. La doi ani după momentul oficial al integrării, viaţa politică, sfera media şi societatea civilă din această ţară ilustrează exemplul cel mai frapant al fenomenului pe care îmi place să-l numesc singurătatea în mulţime. Nu orice individ participă, organic, la chimia particulară a grupului din care face parte. Aşa cum insecta mimetizată ca frunză nu este... frunză. Poţi fi undeva, formal, în vreme ce spiritul tău se află, de fapt, altundeva. E ceea ce ni se întîmplă nouă. Folosim apartenenţa la UE ca pe o pavăză menită să ne disimuleze opţiunea de a stagna, adică de a regresa lent, implacabil, spre mlaştina unui fetid imaginar pseudo-conservator. Pretindem că ne conservăm tradiţia, deşi perpetuăm doar viciile moştenite din trecutul unei modernizări fracturate schizofrenic.
Aruncaţi în realitatea europeană, trecem examenul numai dacă scoatem din manşetă fiţuica şi din flaşnetă, lozinca. Faptul, evident, că depăşirea pragului 2007 a rămas fără urmări profunde ne va fi în curînd explicat prin argumente eurosceptice rău plasate. Ni se poate spune, bunăoară, că UE subzistă ca organizaţie internaţională, dar că „europenii“ nu se simt în primul rînd europeni, pentru că logica naţională (şi chiar naţionalistă) continuă să opereze. UE a reuşit să promoveze un proiect pacifist, menit să reconstruiască economic Europa postbelică. Însă olandezul sau francezul, italianul sau maltezul, suedezul sau spaniolul îşi păstrează, fiecare, propria identitate, la care nu are de ce şi nici nu vrea să renunţe. Doar familiile lingvistice, afinităţile confesionale (de pildă, sudul catolic) sau regionale (precum solidaritatea baltico-scandinavă) par să lucreze ca factori de coagulare a unor difuze ansambluri „supranaţionale“.
Se aminteşte, adesea, că UE nu se poate compara cu SUA. Şi că nu va fi mai mult decît o piaţă mutualizată pînă cînd nu-şi va articula o politică externă şi de apărare „comună“. Asemenea truisme nu pot fi scuze pentru cronica noastră retardare. E drept că „eurocraţii“ – masa funcţionarilor care populează instituţiile comunitare – rămîn „departe“ de opinia publică a statelor-membre, rupţi de „realitatea străzii“ etc. Acesta este tristul stereotip folosit în politica internă a multor state-membre, pentru a face din UE ţapul ispăşitor al deficienţelor locale. În realitate, la Bruxelles se fac jocurile pe baza mandatelor politice din fiecare capitală. Nici o treaptă din procesul de „construcţie europeană“ nu a fost urcată altfel decît prin însumarea, democratic validată, a unor „voinţe“ naţionale proiectate spre centrul instituţional al UE. Oricît ar fi de mulţi, de hermetici în limbajul folosit sau de excesiv remuneraţi, funcţionarii comunitari oferă doar instrumentul prin care cei 27 generează – şi fructifică în politici sectoriale – consensul asupra destinului nostru comun.
La noi, frontul eurosceptic este slab organizat întrucît nivelul de cunoaştere al cetăţeanului mediu e aproape de zero, dar şi pentru că ne credem europeni, fără să ne comportăm ca atare. UE apare încă în costumul zînei bune, care ne poate atinge cu bagheta magică justiţia nereformată sau infrastructura debilă ş.a.m.d. Nu acuzăm demagogic limitele UE, pentru simplul motiv că nu le-am atins, de facto, în nici un domeniu. Pe de altă parte, persistenţa infantilă în stadiul mitologic al apartenenţei unionale acţionează ca frînă psihologică, pentru că oferă cea mai comodă justificare a imobilismului românesc. Atîta vreme cît „Europa“ rămîne un mit, o credinţă salvaţionistă, realitatea autohtonă se poate gratula, paradoxal, cu propriile eşecuri. Prevăd chiar că vom adopta euroscepticimul cu mult înainte de naşterea primei generaţii româneşti compuse din europeni plauzibili.
Abia ieri, cumpărînd ultimul număr din "Dilema Veche", mi-am dat seama ce a cîştigat guvernul Boc re-re-reloaded şi ce am pierdut eu, ca modest cititor-cîrtitor. Nu din conservatorism, nici din inerţie, îmi lipseşte deja rubrica "Turn înclinat" pe care domnul Teodor Baconsky o ţinea în săptămînalul sus-amintit. L-am considerat şi îl consider pe domnul Baconsky principala şi cea mai pertinentă voce a ortodoxiei "luminate" (adică nu "revelate" naţionalist-fanaticoid, ca la Dan Puric, nici puritan-retrograde, ca la variile voci duhovniceşti degrabă respectate de evlavioşi care cauţionează - îndeobşte pe Internet - tanacii, antisemitismul, legionarismul românesc interbelic, homofobia şi menţinerea feudalismelor din capul românului în numele tradiţiei). La paranteza anterioară aş adăuga senzaţia mea că distincţia are mai degrabă legătură cu principala "zîzanie" intraortodoxă - aşa cum se vede ea în spaţiul public - dintre o elită ecumenică (inclusiv laicatul) şi corpus-ul clerical conservator.
Revenind la Turnul Înclinat, domnul Baconsky anunţase, în ultimul său articol, că se va despărţi de activitatea editorială, însă abia absenţa rubricii mi-a certificat dispariţia unui interlocutor intim. Situat, doar în aparenţă, de partea cealaltă a baricadei ideologice, domnul Baconsky oferea răspunsuri nesperat de decente şi clare la întrebări care m-au măcinat de cînd am conştientizat impactul negativ al unei religii "de stat" asupra propriului popor. Recomand oricui nu a făcut-o, săptămînal, în ultimii ani, dar care are dileme legate de atelajul eterogen români-Europa să parcurgă articolele semnate de Teodor Baconsky.
Îmi voi permite, de asemenea, să îi ofer domnului Baconsky o dedicaţie muzicală personală
Psalmul 122 - O cîntare a treptelor (Jordi Savall & Co.)
Asculta mai multe audio Muzica
şi să reproduc cu copy/paste, mai jos, un editorial din octombrie anul trecut, la care subscriu în totalitate.
Teodor BACONSKY | turn înclinat
Salvarea în mit
Ne-am dorit obsesiv să fim membri ai Uniunii Europene: am obţinut (ultimii) acest statut – la pachet cu Bulgaria –, dar nu l-am transformat în sursă de idei europene şi nici în motor al unor practici sociale adaptate. La doi ani după momentul oficial al integrării, viaţa politică, sfera media şi societatea civilă din această ţară ilustrează exemplul cel mai frapant al fenomenului pe care îmi place să-l numesc singurătatea în mulţime. Nu orice individ participă, organic, la chimia particulară a grupului din care face parte. Aşa cum insecta mimetizată ca frunză nu este... frunză. Poţi fi undeva, formal, în vreme ce spiritul tău se află, de fapt, altundeva. E ceea ce ni se întîmplă nouă. Folosim apartenenţa la UE ca pe o pavăză menită să ne disimuleze opţiunea de a stagna, adică de a regresa lent, implacabil, spre mlaştina unui fetid imaginar pseudo-conservator. Pretindem că ne conservăm tradiţia, deşi perpetuăm doar viciile moştenite din trecutul unei modernizări fracturate schizofrenic.
Aruncaţi în realitatea europeană, trecem examenul numai dacă scoatem din manşetă fiţuica şi din flaşnetă, lozinca. Faptul, evident, că depăşirea pragului 2007 a rămas fără urmări profunde ne va fi în curînd explicat prin argumente eurosceptice rău plasate. Ni se poate spune, bunăoară, că UE subzistă ca organizaţie internaţională, dar că „europenii“ nu se simt în primul rînd europeni, pentru că logica naţională (şi chiar naţionalistă) continuă să opereze. UE a reuşit să promoveze un proiect pacifist, menit să reconstruiască economic Europa postbelică. Însă olandezul sau francezul, italianul sau maltezul, suedezul sau spaniolul îşi păstrează, fiecare, propria identitate, la care nu are de ce şi nici nu vrea să renunţe. Doar familiile lingvistice, afinităţile confesionale (de pildă, sudul catolic) sau regionale (precum solidaritatea baltico-scandinavă) par să lucreze ca factori de coagulare a unor difuze ansambluri „supranaţionale“.
Se aminteşte, adesea, că UE nu se poate compara cu SUA. Şi că nu va fi mai mult decît o piaţă mutualizată pînă cînd nu-şi va articula o politică externă şi de apărare „comună“. Asemenea truisme nu pot fi scuze pentru cronica noastră retardare. E drept că „eurocraţii“ – masa funcţionarilor care populează instituţiile comunitare – rămîn „departe“ de opinia publică a statelor-membre, rupţi de „realitatea străzii“ etc. Acesta este tristul stereotip folosit în politica internă a multor state-membre, pentru a face din UE ţapul ispăşitor al deficienţelor locale. În realitate, la Bruxelles se fac jocurile pe baza mandatelor politice din fiecare capitală. Nici o treaptă din procesul de „construcţie europeană“ nu a fost urcată altfel decît prin însumarea, democratic validată, a unor „voinţe“ naţionale proiectate spre centrul instituţional al UE. Oricît ar fi de mulţi, de hermetici în limbajul folosit sau de excesiv remuneraţi, funcţionarii comunitari oferă doar instrumentul prin care cei 27 generează – şi fructifică în politici sectoriale – consensul asupra destinului nostru comun.
La noi, frontul eurosceptic este slab organizat întrucît nivelul de cunoaştere al cetăţeanului mediu e aproape de zero, dar şi pentru că ne credem europeni, fără să ne comportăm ca atare. UE apare încă în costumul zînei bune, care ne poate atinge cu bagheta magică justiţia nereformată sau infrastructura debilă ş.a.m.d. Nu acuzăm demagogic limitele UE, pentru simplul motiv că nu le-am atins, de facto, în nici un domeniu. Pe de altă parte, persistenţa infantilă în stadiul mitologic al apartenenţei unionale acţionează ca frînă psihologică, pentru că oferă cea mai comodă justificare a imobilismului românesc. Atîta vreme cît „Europa“ rămîne un mit, o credinţă salvaţionistă, realitatea autohtonă se poate gratula, paradoxal, cu propriile eşecuri. Prevăd chiar că vom adopta euroscepticimul cu mult înainte de naşterea primei generaţii româneşti compuse din europeni plauzibili.
Intermezzo ştiristic - Portugalia legalizează căsătoriile homosexuale
publicat pe 8 ianuarie 2010
Întrerup (poate completez) dezbaterea despre europenitate în România ortodoxă cu o informaţie, doar aparent fără legătură: Parlamentul portughez a aprobat, în primă lectură, proiectul de lege privind legalizarea căsătoriilor homosexuale, introdus de guvernul socialist al lui José Socrates la cererea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor minorităţilor sexuale. Proiectul de lege, căruia i s-au opus vehement - dar ineficace - conservatorii de dreapta din parlament şi biserica catolică, aşteaptă acum ratificarea preşedintelui Cavaco da Silva. De menţionat că parlamentul a respins, pe de altă parte, amendamentele la lege care dădeau acestor cupluri dreptul la adopţie. Dacă legea va fi ratificată, ceea ce e foarte probabil, va intra în vigoare din aprilie, cu o lună înainte de anunţata vizită în Portugalia a papei Benedict al XVI-lea. De asemenea, dacă legea va fi ratificată, Portugalia (ţară cu uriaşă tradiţie catolică) va deveni al şaselea stat european care legalizează mariajele homosexuale, după Belgia, Olanda, Spania, Suedia şi Norvegia (aşadar, de tradiţii catolică şi protestantă deopotrivă). De menţionat, aici, că numeroase alte ţări europene (Ungaria, Finlanda, Danemarca, Islanda, Marea Britanie) au introdus diverse tipuri de parteneriate civile, prin care cuplurile homosexuale beneficiază parţial de drepturile celor heterosexuale.
Degeaba am aderat, dacă nu ne-am integrat. Iar intoleranţa noastră congenitală - etnică, religioasă sau pe criterii sexuale - e doar un exemplu. Ce căuta levantinul în Europa, rămîne de văzut - că tot veni vorba de Levant şi minorităţi, iată unul din produsele minunate ale unei minorităţi din Levant: "Turceasca", cu contrapunct, simfonie, armonie şi ruperi ritmice cît pentru o capodoperă.
Taraful din Clejani - Turceasca
Asculta mai multe audio Muzica
PS: Doresc să mulţumesc interlocutorilor care au dorit să opineze pe marginea postării precedente, îi asigur că am notat cîteva idei şi că voi încerca să le repun în dialog - de data aceasta, în registru dialectic. De asemenea, ar fi minunat dacă s-ar păstra tonul decent, neimprecativ şi dacă micimile de limbaj şi suflet care sufocă, în general, dezbaterile pe Internet ar fi lăsate deoparte.
Întrerup (poate completez) dezbaterea despre europenitate în România ortodoxă cu o informaţie, doar aparent fără legătură: Parlamentul portughez a aprobat, în primă lectură, proiectul de lege privind legalizarea căsătoriilor homosexuale, introdus de guvernul socialist al lui José Socrates la cererea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor minorităţilor sexuale. Proiectul de lege, căruia i s-au opus vehement - dar ineficace - conservatorii de dreapta din parlament şi biserica catolică, aşteaptă acum ratificarea preşedintelui Cavaco da Silva. De menţionat că parlamentul a respins, pe de altă parte, amendamentele la lege care dădeau acestor cupluri dreptul la adopţie. Dacă legea va fi ratificată, ceea ce e foarte probabil, va intra în vigoare din aprilie, cu o lună înainte de anunţata vizită în Portugalia a papei Benedict al XVI-lea. De asemenea, dacă legea va fi ratificată, Portugalia (ţară cu uriaşă tradiţie catolică) va deveni al şaselea stat european care legalizează mariajele homosexuale, după Belgia, Olanda, Spania, Suedia şi Norvegia (aşadar, de tradiţii catolică şi protestantă deopotrivă). De menţionat, aici, că numeroase alte ţări europene (Ungaria, Finlanda, Danemarca, Islanda, Marea Britanie) au introdus diverse tipuri de parteneriate civile, prin care cuplurile homosexuale beneficiază parţial de drepturile celor heterosexuale.
Degeaba am aderat, dacă nu ne-am integrat. Iar intoleranţa noastră congenitală - etnică, religioasă sau pe criterii sexuale - e doar un exemplu. Ce căuta levantinul în Europa, rămîne de văzut - că tot veni vorba de Levant şi minorităţi, iată unul din produsele minunate ale unei minorităţi din Levant: "Turceasca", cu contrapunct, simfonie, armonie şi ruperi ritmice cît pentru o capodoperă.
Taraful din Clejani - Turceasca
Asculta mai multe audio Muzica
PS: Doresc să mulţumesc interlocutorilor care au dorit să opineze pe marginea postării precedente, îi asigur că am notat cîteva idei şi că voi încerca să le repun în dialog - de data aceasta, în registru dialectic. De asemenea, ar fi minunat dacă s-ar păstra tonul decent, neimprecativ şi dacă micimile de limbaj şi suflet care sufocă, în general, dezbaterile pe Internet ar fi lăsate deoparte.
Ateism şi adevăr, cu motet şi concert
publicat pe 7 ianuarie 2010
G.P. Telemann - Concerto in la minor TWV 52-21
Asculta mai multe audio Muzica
(Ascultaţi minunatul concert telemanniac (!) cît timp citiţi ce e mai jos, zău că merită!)
Aş vrea să supun atenţiei o teză interesantă şi revelatoare deopotrivă despre adevăr, aşa cum apare el în spaţiul iudeo-creştin occidental, căruia încercăm - din mari păcate, fără prea multe şanse - să ne integrăm. Este un fragment dintr-o carte a lui John Gray, profesor de ştiinţe politice şi publicist britanic, reluat într-una din cărţile mele preferate, "Viaţa eternă" a lui Fernando Savater (Polirom 2008). Îl reproduc mai jos:
"Ateismul este un fruct tardiv al pasiunii creştine pentru adevăr. Niciun păgîn nu era dispus să sacrifice plăcerea vieţii în schimbul simplului adevăr. Iluzia artistică - şi nu realitatea lipsită de ornamente - era lucrul pe care (păgînii, n.m.) îl apreciau cel mai mult. Pentru greci, obiectivul filosofiei era fericirea sau salvarea, nu adevărul. Cultul pentru adevăr este, aşadar, caracteristic creştinismului".
Ei bine, - continuă Savater raţionamentul - cultul radical pentru adevăr s-a întors, prin ateismul pragmatic, chiar împotriva fondatorilor lui. Asta pentru că, pretinzînd monopolul adevărului şi pronînd ca o mantră axioma bimilenară a lui Dumnezeu drept Cale, Adevăr şi Viaţă, creştinismul i-a obligat pe oameni să caute realmente Adevărul, care poate fi, nu-i aşa, doar unul, sau nu e deloc. De asemenea, pretinzînd că există o singură credinţă adevărată, creştinismul investeşte adevărul cu valoare absolută (terţul e mereu exclus). Celelalte religii - inclusiv islamismul şi budismul -, nu ar fi, aşadar, atît de obsedate de adevăr, deşi toate pretind, în mod natural, o formă de monopol asupra acestuia. Iar acelaşi John Gray închide raţionamentul: "Prin căutarea adevărului, creştinismul a făcut posibilă lipsa unei credinţe în divinitate. Consecinţa tîrzie a credinţei creştine îşi găseşte expresia completă în ateism - aşadar, dacă trăim într-o lume fără divinităţi, trebuie să fim recunoscători creştinismului".
Aici aş adăuga că ateismul nu este deloc singurul lucru pentru care eu, personal, aş fi recunoscător creştinismului. Ar mai fi nişte muzici sacre absolut minunate şi mai toate berile şi vinurile mănăstireşti încercate:) - A propos de muzici minunate, iată, mai jos, un superb motet din seicento-ul italian dedicat Mariei şi interpretat de contratenorul Philippe Jaroussky şi de Marie-Nicole Lemieux, o admirabilă contralto:
G. Legrenzi - Ave Regina Coelorum
Asculta mai multe audio Muzica
De fapt, am ales introducerea livrescă de mai sus pentru a propune spre dezbatere un spectru de subiecte insuficient reflectat, în opinia mea, în dezbaterea publică din România - iar atunci cînd e, e argumentat lacunar şi - mai ales - ne-dialectic şi ne-raţional. Mă refer la triunghiul român-credinţă-stat, cu numeroasele lui forme şi unghiuri: bizantinism-stat-BOR, credinţă-exhibiţionism-stat, stat de drept-biserică-cetăţean, mioriţa-barbarism-stat anomic etc. Deja aceste triunghiuleţe enunţate şi iată, statul pare să nu lipsească din niciuna.
Convingerea de la care pornesc este că bună parte din lucrurile care nu ne plac nici la noi, românii, nici la statul român se datorează sau are cel puţin o legătură structurală cu dogma creştin-ortodoxă şi cu tradiţia creştină aplicată româneşte, în general. Convingerea că tare naţionale pentru care tindem să acuzăm anii de totalitarism comunist sunt, de fapt, mult mai vechi şi au o legătură directă cu cea mai veche instituţie românească. De la omnipotenţa - şi omniprezenţa - televizorului în timpul interior al românului, la sindromul Vodă şi incapacitatea naţională şi endemică de a ne dori reprezentare politică, mai degrabă decît guvernare în statul de drept. (ca să-l parafrazez pe domnul Daniel Barbu). Pe scurt, marea mea dilemă este că nu ştiu dacă românii sunt aşa cum sunt pentru că au creştinismul ortodox suprapus istoriei lor sau dacă ortodoxia română are, iată, poporul pe care-l merită. Iar teza lui Gray despre căutarea adevărului ca sursă a ateismului pragmatic e, dacă-mi e permisă o astfel de interpretare, limbajul în care sper să se poată comunica într-o atare dilemă.
Ca locuitor al cetăţii disfuncţionale numite România, îmi doresc răspunsuri menite să explice şi, mai ales, să aibă puterea de a schimba ceva fundamental în România - pe români. Sunt convins că nu sunt singurul obosit să se simtă tot mai străin în ţara lui şi că sunt mulţi cei care nu mai pot zîmbi cinic atunci cînd aud "ce ţară frumoasă, păcat că e locuită". Fără nicio pretenţie de exhaustivizare, şi sub riscul căderii în derizoriu sau diletantism, mi-aş dori o dezbatere pe aceste teme şi voi încerca acest lucru în postările viitoare.
Vale,
G.P. Telemann - Concerto in la minor TWV 52-21
Asculta mai multe audio Muzica
(Ascultaţi minunatul concert telemanniac (!) cît timp citiţi ce e mai jos, zău că merită!)
Aş vrea să supun atenţiei o teză interesantă şi revelatoare deopotrivă despre adevăr, aşa cum apare el în spaţiul iudeo-creştin occidental, căruia încercăm - din mari păcate, fără prea multe şanse - să ne integrăm. Este un fragment dintr-o carte a lui John Gray, profesor de ştiinţe politice şi publicist britanic, reluat într-una din cărţile mele preferate, "Viaţa eternă" a lui Fernando Savater (Polirom 2008). Îl reproduc mai jos:
"Ateismul este un fruct tardiv al pasiunii creştine pentru adevăr. Niciun păgîn nu era dispus să sacrifice plăcerea vieţii în schimbul simplului adevăr. Iluzia artistică - şi nu realitatea lipsită de ornamente - era lucrul pe care (păgînii, n.m.) îl apreciau cel mai mult. Pentru greci, obiectivul filosofiei era fericirea sau salvarea, nu adevărul. Cultul pentru adevăr este, aşadar, caracteristic creştinismului".
Ei bine, - continuă Savater raţionamentul - cultul radical pentru adevăr s-a întors, prin ateismul pragmatic, chiar împotriva fondatorilor lui. Asta pentru că, pretinzînd monopolul adevărului şi pronînd ca o mantră axioma bimilenară a lui Dumnezeu drept Cale, Adevăr şi Viaţă, creştinismul i-a obligat pe oameni să caute realmente Adevărul, care poate fi, nu-i aşa, doar unul, sau nu e deloc. De asemenea, pretinzînd că există o singură credinţă adevărată, creştinismul investeşte adevărul cu valoare absolută (terţul e mereu exclus). Celelalte religii - inclusiv islamismul şi budismul -, nu ar fi, aşadar, atît de obsedate de adevăr, deşi toate pretind, în mod natural, o formă de monopol asupra acestuia. Iar acelaşi John Gray închide raţionamentul: "Prin căutarea adevărului, creştinismul a făcut posibilă lipsa unei credinţe în divinitate. Consecinţa tîrzie a credinţei creştine îşi găseşte expresia completă în ateism - aşadar, dacă trăim într-o lume fără divinităţi, trebuie să fim recunoscători creştinismului".
Aici aş adăuga că ateismul nu este deloc singurul lucru pentru care eu, personal, aş fi recunoscător creştinismului. Ar mai fi nişte muzici sacre absolut minunate şi mai toate berile şi vinurile mănăstireşti încercate:) - A propos de muzici minunate, iată, mai jos, un superb motet din seicento-ul italian dedicat Mariei şi interpretat de contratenorul Philippe Jaroussky şi de Marie-Nicole Lemieux, o admirabilă contralto:
G. Legrenzi - Ave Regina Coelorum
Asculta mai multe audio Muzica
De fapt, am ales introducerea livrescă de mai sus pentru a propune spre dezbatere un spectru de subiecte insuficient reflectat, în opinia mea, în dezbaterea publică din România - iar atunci cînd e, e argumentat lacunar şi - mai ales - ne-dialectic şi ne-raţional. Mă refer la triunghiul român-credinţă-stat, cu numeroasele lui forme şi unghiuri: bizantinism-stat-BOR, credinţă-exhibiţionism-stat, stat de drept-biserică-cetăţean, mioriţa-barbarism-stat anomic etc. Deja aceste triunghiuleţe enunţate şi iată, statul pare să nu lipsească din niciuna.
Convingerea de la care pornesc este că bună parte din lucrurile care nu ne plac nici la noi, românii, nici la statul român se datorează sau are cel puţin o legătură structurală cu dogma creştin-ortodoxă şi cu tradiţia creştină aplicată româneşte, în general. Convingerea că tare naţionale pentru care tindem să acuzăm anii de totalitarism comunist sunt, de fapt, mult mai vechi şi au o legătură directă cu cea mai veche instituţie românească. De la omnipotenţa - şi omniprezenţa - televizorului în timpul interior al românului, la sindromul Vodă şi incapacitatea naţională şi endemică de a ne dori reprezentare politică, mai degrabă decît guvernare în statul de drept. (ca să-l parafrazez pe domnul Daniel Barbu). Pe scurt, marea mea dilemă este că nu ştiu dacă românii sunt aşa cum sunt pentru că au creştinismul ortodox suprapus istoriei lor sau dacă ortodoxia română are, iată, poporul pe care-l merită. Iar teza lui Gray despre căutarea adevărului ca sursă a ateismului pragmatic e, dacă-mi e permisă o astfel de interpretare, limbajul în care sper să se poată comunica într-o atare dilemă.
Ca locuitor al cetăţii disfuncţionale numite România, îmi doresc răspunsuri menite să explice şi, mai ales, să aibă puterea de a schimba ceva fundamental în România - pe români. Sunt convins că nu sunt singurul obosit să se simtă tot mai străin în ţara lui şi că sunt mulţi cei care nu mai pot zîmbi cinic atunci cînd aud "ce ţară frumoasă, păcat că e locuită". Fără nicio pretenţie de exhaustivizare, şi sub riscul căderii în derizoriu sau diletantism, mi-aş dori o dezbatere pe aceste teme şi voi încerca acest lucru în postările viitoare.
Vale,
Exordium - "to do" list
publicat la 6 ianuarie 2010
" - Bună, cititori! Sunt Paul şi sufăr de opinită, melomanie cronică, păreroză, subiectivism acut, sindromul comentatului şi alte boli imaginabile. Am venit, ca şi voi, dacă nu să tratez aceste boli, măcar să le supravieţuiesc."
- [cor] Buuuuună, Paul! Suntem x,y,z, membrii grupului "Părelnicii anonimi", şi ne aflăm aici la terapie colectivă, ca şi tine. Ia loc şi scrie ce te doare, că asta facem cu toţii.
Am ajuns în acest cabinet de opiniatrie îndemnat îndeobşte de nevoia de umplere a cîtorva goluri din acest - altfel, minunat - spaţiu al dialogului public, juma'-de-Agora-altoită-cu-juma'-de-Poiana-lu'-Iocan, numit VoxPublica. Pornind de la această premisă, doresc să enunţ cîteva paradigme ale tematicilor care-şi aşteaptă, calm - fumînd ca un indian bătrîn din pipa lenii - abordarea în ziceri, spuse, cîntări şi vederi. Asta e cel mai uşor, pentru că lista e scurtă:
1) orice
2) nimic.
Vom avea terapii de şoc - pentru simptome recurente şi extrem de manifeste - vom avea dus cu zăhărel şi abordări mai suave ca genele beizadelelor momentului mioritic. Va fi explicit acolo unde guvernează implicitul, va fi pipăit numenul, acolo unde exultă fenomenul, va fi sinteză acolo unde tendinţa e doar analitică - şi peste tot va fi muzică. Sper să fie context - acolo unde opinentul are doar tendinte textuale perverse. Şi, că tot veni vorba de speranţă, opun acestui demers sisific avant-la-lettre speranţa deşartă a vindecării unora de convingeri. Acest cabinet de opiniatrie deţine un dicţionar al ideilor de-a gata şi al clişeelor perene, aşa că rog comentaroşii să nu le folosească. Cuvântul opinentului este foarte important, aşa că - doctorul mi-a spus-o de la intrarea în cabinet - toate crizele de părerită vor rămîne aici, cu excepţia celor agramate şi a celor licenţioase (doar suntem în agora, iar vox publica, potentissima, ce naiba! :) )
Spuneam că va fi muzică - în tradiţia mea personală, fiecare opinie/comentariu/invitaţie la dialog de aici va fi completată/argumentată/ cu cîte o eufonie. Iat-o pe prima, o folie cît o carte de vizită.
Jordi Savall & Hesperion XXI - Folia de Martin y Coll
Vezi mai multe video din Muzica
A bon entendeur,
" - Bună, cititori! Sunt Paul şi sufăr de opinită, melomanie cronică, păreroză, subiectivism acut, sindromul comentatului şi alte boli imaginabile. Am venit, ca şi voi, dacă nu să tratez aceste boli, măcar să le supravieţuiesc."
- [cor] Buuuuună, Paul! Suntem x,y,z, membrii grupului "Părelnicii anonimi", şi ne aflăm aici la terapie colectivă, ca şi tine. Ia loc şi scrie ce te doare, că asta facem cu toţii.
Am ajuns în acest cabinet de opiniatrie îndemnat îndeobşte de nevoia de umplere a cîtorva goluri din acest - altfel, minunat - spaţiu al dialogului public, juma'-de-Agora-altoită-cu-juma'-de-Poiana-lu'-Iocan, numit VoxPublica. Pornind de la această premisă, doresc să enunţ cîteva paradigme ale tematicilor care-şi aşteaptă, calm - fumînd ca un indian bătrîn din pipa lenii - abordarea în ziceri, spuse, cîntări şi vederi. Asta e cel mai uşor, pentru că lista e scurtă:
1) orice
2) nimic.
Vom avea terapii de şoc - pentru simptome recurente şi extrem de manifeste - vom avea dus cu zăhărel şi abordări mai suave ca genele beizadelelor momentului mioritic. Va fi explicit acolo unde guvernează implicitul, va fi pipăit numenul, acolo unde exultă fenomenul, va fi sinteză acolo unde tendinţa e doar analitică - şi peste tot va fi muzică. Sper să fie context - acolo unde opinentul are doar tendinte textuale perverse. Şi, că tot veni vorba de speranţă, opun acestui demers sisific avant-la-lettre speranţa deşartă a vindecării unora de convingeri. Acest cabinet de opiniatrie deţine un dicţionar al ideilor de-a gata şi al clişeelor perene, aşa că rog comentaroşii să nu le folosească. Cuvântul opinentului este foarte important, aşa că - doctorul mi-a spus-o de la intrarea în cabinet - toate crizele de părerită vor rămîne aici, cu excepţia celor agramate şi a celor licenţioase (doar suntem în agora, iar vox publica, potentissima, ce naiba! :) )
Spuneam că va fi muzică - în tradiţia mea personală, fiecare opinie/comentariu/invitaţie la dialog de aici va fi completată/argumentată/ cu cîte o eufonie. Iat-o pe prima, o folie cît o carte de vizită.
Jordi Savall & Hesperion XXI - Folia de Martin y Coll
Vezi mai multe video din Muzica
A bon entendeur,
Back-up
Următoarele cîteva postări sunt articolele mele publicate pe blogul colectiv http://voxpublica.realitatea.net/ Le voi pune în ordine, menţionînd data la care au fost publicate.
ianuarie 25, 2010
Redirecţionare
Mi s-a oferit ocazia de a exporta într-un spaţiu mult mai aglomerat decît acest blog gîndurile, tezele, frustrările şi propunerile de soluţii la bîzdîcii sociali de pe creier. Este o premieră pentru mine - nu m-am imaginat vreodată ca blogger adevărat şi, mai mult, ca dublu blogger. Sper să am de spus şi arătat lucruri care să conteze. În orice caz, gîndurile mele legate de români, românitate, ortodoxie, stat de drept şi apartenenţa la Europa apar, de vreo cîteva săptămîni, aici. În măsura în care timpul, predispoziţiile şi energiile mi-o vor permite, voi continua să respir şi pe ceste meleaguri.
Şi o dedicaţie propriului meu blog, una din marile mele iubiri:
Anonyme - Stabat Mater à 3 voix (Manuscrit de Monopoli)
Asculta mai multe audio Muzica
Şi o dedicaţie propriului meu blog, una din marile mele iubiri:
Anonyme - Stabat Mater à 3 voix (Manuscrit de Monopoli)
Asculta mai multe audio Muzica
ianuarie 09, 2010
Massive attack - "Paradise Circus"
De data asta sper să nu dispară, cum s-a întîmplat cu clipul de pe trilulilu. Chiar merită văzut!
Massive Attack Paradise Circus from sabakan on Vimeo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
