publicat la 14 ianuarie 2010
Rîndurile de mai jos se adresează cu precădere celor care cred că titlul oarecum bombastic este deplasat ca un banc prost spus la momentul inoportun. Voi încerca să îi contrazic în cele ce urmează - nu că n-ar fi prost, ci că, hélas! nu e banc.
Aşa cum anunţam într-o postare anterioară, teza pe care încerc să o argumentez este că natura profund deficitară - într-un registru etic general, de "common sense" - şi inadecvarea în faţa Europei moderne de care dau dovadă românii au o explicaţie, o cauză şi, utopic, o soluţie - creştinismul ortodox românesc. Nu mai e un secret pentru nimeni - poate, doar, pentru ultranaţionalişti - că suferim, istoric, de un complex european, care se manifestă prin respingerea vanituoasă a civilizării europene, dar asimilarea "furtivă" a civilizaţiei europene. Adică batem cu pumnul în piept că "noi suntem români", dacă ne critică un străin devenim subit orgolioşi şi ostili, suntem indignaţi cînd suntem puşi la punct de vreun jurnalist care ne tratează de hoţi la nivel naţional etc. şi, pe de altă parte, savurăm progresele tehnologice "de la ei", îi invidiem pentru că sunt mai curaţi, mai civilizaţi, mai puţin vocali sau teatrali, că au salarii mult mai mari şi nivel de trai mult mai ridicat. Am vrea ca "la noi" să fie "ca la ei" din enorm de multe puncte de vedere şi începem, imediat, să înjurăm că nu e aşa. Avem mentalităţi feudale, prejudecăţi aşijderea, comportament adesea barbar şi o paradoxală propensiune endemică pentru obedienţă şi furt (sărumîna, şefu, trăi-ţi-ar!). Respingem visceral valori confirmate istoric şi social "la ceilalţi" şi ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamu' prost. Lista defectelor pe care le avem şi pe care, parţial, le şi recunoaştem e uriaşă, nu voi insista aici cu ea. Ei bine, respectînd nişte proporţii (nu prea mari), aceste defecte ar putea fi semnele unei boli din naştere, ale unei tare cauzate de faptul că suntem - nu ca etnie, ci ca societate - produsul unui cuplu degenerat, de rude apropiate - domnul Biserică şi doamna Stat.
Revin, aşadar, la metafora nefericită din titlu. Biserica a iubit, a posedat, a violat (deh, într-un patriarhat patriarhal ca cel românesc, şi asta e dovadă de dragoste!), a bătut şi a făcut copii cu statul. Aşa, ca la români. De ce concubinaj ? Concubinaj pentru că trăiesc împreună de mai bine de un mileniu - biserica a căpuşat şi exploatat toţi strămoşii statului român modern, iar cînd acesta - săraca!- s-a închegat cît de cît, cu ajutor din afară, biserica s-a "deşteptat" prin autocefalie şi a instituţionalizat acelaşi concubinaj împotriva naturii democraţiei liberale. Relaţia a prosperat şi a supravieţuit tuturor regimurilor. Iar fructus ventris-ul acestui concubinaj este societatea românească - cu toate tarele manifeste, transmise şi implicite pe care le-a demonstrat de-a lungul timpului.
De ce incest? pentru că aceeaşi Biserică virilă şi versatil-rigidă care vinde, de milenii, pe bani buni marfa mîntuirii este, în bună măsură, "născătoarea" de stat român. De la Vodă, care era Domn (uns local al lui Dumnezeu), la prezenţa patriarhului BOR la ceremoniile de investitură şi la memorabilul gest al preşedintelui Băsescu din 2007, cînd a sărutat mîna noului cap al Bisericii, la întronizare. Stat supus Bisericii, democraţie captivă a societăţii vetuste. De menţionat că, în acest concubinaj, foarte rar se întîmplă ca cei doi parteneri istorici să inverseze rolurile. Uneori, mama îl mai posedă, timid, pe tata, cu cîte vreun dildo european precum depenalizarea avorturilor sau a homosexualităţii. Şi naş, şi frate siamez, şi văr de alianţă.
Cînd pe mami-stat au apucat-o, sub influenţă aflîndu-se, rătăcirile totalitare comuniste, tatăl evlavios s-a făcut că plouă. Pe faţă zicea sărumîna la tovarăşi după care, deprimat de noua postură de submission, se refugia în braţele copilului - adică noi, românii - care copil privea puternic înduioşat de multisecular-de-influentul tată nedreptatea comisă şi-l iubea pe ascuns. Şi aşa a ajuns biserica să fie refugiu al românilor în faţa urgiei roşii. Cînd românii şi-au scuturat puternic mama, acum douăzeci de ani, statul a început să-şi revină, în sfîrşit - numai că iubirea stockholmiană pentru tată a prevalat, iar românii îşi spun, încă de atunci "ne iubim tatăl, încercăm să sugem cît mai mult de la ţîţa mamei - de parcă nu tot noi îi dăm să mănînce - ce frumos e cînd mama se înţelege cu tata, iată, ne fac părinţii noştri catedrala Mîntuirii... primul lucru atunci cînd mama face socotelile e să strigăm la ea "dă în primul rînd şi mai mult la tata, că pe el îl iubim necondiţionat. De tine avem nevoie - în rest nu te bucuri de respectul nostru, şi-o să-ţi şutim din banii pe care ţi-i dăm oricum, tot noi, de cîte ori vom avea ocazia. Iar ceilalţi să tacă, în '89 s-a cîştigat cu sînge dreptul nostru la rugăciune".
Povestea va continua elodistic, cu detalii picante şi sordide din viaţa de zi cu zi a acestei familii năstruşnice - un fel de reality-show pe spezele statului de drept. Deocamdată, închei cu două chestii de la fraţii noştri întru latinitate, rîmlenii: un şlagăr veneţian
Vivaldi RV578 1- Adagio e spicatto
Asculta mai multe audio Muzica
cum n-o să auziţi la San Remo şi cu un fragment din mărturia unui călugăr papistaş bolognez care a trecut pe la noi în secolul al XVIII-lea. Fragmentul e transcris din cartea "Firea românilor", ediţia a II-a, apărută la Nemira în 2004 - o carte pe care o recomand oricui şi asupra căreia voi reveni.
Giovanni Bartolomeo Frontali, 1764
"Si cu aceste posturi ale lor, ei cred că sunt mai desăvîrşiţi decît toţi şi nu se îngrijesc prea mult de învăţăturile divine. Aceasta este forţa (morală) pe care ei o invocă pentru a dovedi perfecţiunea credinţei lor, într-un cuvînt, punînd aceste posturi nu numai înaintea poruncilor dumnezeieşti, dar chiar şi înaintea celor fireşti, căci dacă vreunul din ei este bolnav, mai bine vrea să moară decît să calce posturile (...) de fapt, ei nu ştiu ce înseamnă să fii creştin şi din cauza marii neştiinţe a preoţilor lor, care sunt din drojdia cea mai de jos din ţară".
A bon entendeur,
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu