O, quam tristis et afflicta

... fuit illa benedicta. O, ce tristă şi-afectată e-a mea binecuvîntată, cea căreia îi datorez atîtea. E frumoasă şi palidă, tot mai frumoasă, tot mai palidă - acea paloare care înnobilează orice făptură, dar o şi ucide. Aş vrea să fiu Wilde şi să rescriu pentru ea povestea cîntecului privighetorii înţepate de spin, ca s-o avertizez că sufletul ei nu a luat-o pe calea cea bună. Trăieşte vremuri extreme, viaţa ei e o vrie perpetuă care pe cei mai mulţi dintre noi, oamenii de rînd, ne-ar ameţi şi doborî mult mai repede. Singurul sentiment mai puternic decît îngrijorarea este furia mea neputincioasă - nu ştiu cum să o ajut, oricît încerc să aflu, aşadar simt că nu pot să o ajut. Iar atunci cînd încerc, de cele mai multe ori fac o prostie şi complic lucrurile şi viaţa ei şi mai mult. Simt că luminile din turnul castelului sunt prea puternice pentru ochii mei plini de negură şi, orbit, nu mai înţeleg ce fac şi ce spun. Mă simt nedemn de privilegiul castelului - locul meu e în grajdurile-ntunecate. Dar oh, quam pulchra es, vorba motetului... cum să rezist eu, bujganie de noapte, la aşa lumină ? Mă duc spre ea, pîn-oi orbi şi-oi arde, sau îmi va fi sărit toată pulberea de pe aripi. L'amour courtois, ça n'existe pas. Il n'y a qu'amour.