Casus conscientiae

Sunt trist şi supărat pe mine pentru că mi-am îngrijorat prinţesa. Castelana mea, cea pe care o admir şi iubesc de aici, din grajdurile castelului. Ieşit din castel în tîrg, să mă refac după muncile zilnice, am şezut cu un gardian cîmpean la un pahar de vorbă. Printre altele, în conversaţie a venit vorba şi despre prinţesă. Tocmai mă încearcă teama că, fără să vreau, am sugerat gardianului existenţa unui fapt pe care prinţesa mea, şi nu numai ea, îl dorea secret. Toată cenuşa Etnei să-mi cadă pe cap, şi nu mă voi putea ierta, dacă aşa stau lucrurile. Asta fără să ştiu dacă gardianul este sau nu un răspîndac. E oribil să înşeli încrederea cu care ai fost investit, chiar dacă o faci inconştient. Iar dacă am compromis secretul prinţesei, nu mai sunt demn de atenţia ei. Ut ameris, amabilis esto. La fel şi cu încrederea.