Resuscitare şi admiraţie postmodernă - amour courtois

Am o relaţie extrordinară cu un om extraordinar. A început acum opt luni şi, se vede treaba, mi-a luat ceva timp să pot să-i fac o minimă taxinomie. Am realizat zilele trecute ce fel de relaţie este: courtly love, amour courtois, dragoste de curte. În accepţiunea sintagmei referitoare la fenomenul cavaleresc manifestat în secolul 13. Argumentele incipiente sunt uşor de adus: Curtea există, se suprapune locului de muncă, unde ea (evident, este o ea) face parte din corpul princiar, corp de care, în acelaşi timp, se poate detaşa oricînd prin propria-i fiinţare. Eu, mic stătător prin grajd şi amvon de noapte, cu funcţie de cavaler, dar grad de paj, puteri de menestrel şi ambiţii călugăreşti. Relaţia a început sub auspicii banale şi ciudate deopotrivă: Prinţesa mea s-a înfuriat pentru că oda pe care i-o pregătisem o noapte întreagă nu i-a fost pe plac - era prea consistentă şi obositoare. Aşa că mi-a aruncat un demonetizant "homo laborans? per fundus meus", după care şi-a plecat graţia spre umilele-mi justificări. După care cuvintele au rezonat şi empatizat, urmînd fireasca revelaţie "habemus que dicere" şi ne-am devenit confesori. Evoluţia a fost de-a dreptul frapantă, descopeream formele studiind în detaliu fondul, umpleam un general pornind de la lucruri foarte particulare. Minunat şi provocator exerciţiu de reificare. În tot acest timp - de asta mi-am dat seama foarte recent - pasiunea pentru verb şi admiraţia pentru femeie s-au incarnat în pasiune. Aici apare forma cea mai interesantă, o premieră în viaţa mea şi motivul pentru care definesc relaţia mea cu nobila prinţesă drept "amour courtois". Respectînd destul de multe proporţii, dragostea mea atinge, într-un ethos creştin, valenţe marianice - m-am rugat pentru ea, m-am rugat la ea, ea mi-a ascultat, nu ştiu cum, rugile, iar spiritul meu s-a transformat, în această dimensiune, într-un fel de sfîntă împărtăşanie. În care tainele şoptite zilnic şi comentate îndelung erau pîine, iar proiecţiile mele despre ea erau vin. Nu conţinutul, care e medieval, ci natura acestui amour courtois este postmodern. Multitudinea de analogii pe care le pot trasa între înflăcărarea lui Lancelot du lac pentru Guinevre sau a lui Abelard pentru Eloise şi aplicaţia mea pentru această doamnă, cu empatie, comunicare şi bună-simţire mă îndeamnă să cred că sufletul meu experimentează, vorba unui album drag mie, "The art of courtly love". Îi sunt deja vasal devotat, confesor în ceas de noapte, admirator cu batista ei agăţată cu pumnalul la poarta casei, iar ea rămîne, în acelaşi timp, la princesse lointaine, păstrînd, prin distanţa cotidianului sufocant de mileniu III, nobleţea castă a amorului de curte. Am balade să-i povestesc, imnuri să-i dedic şi priviri de ridicat timid la trecerea-i, cu speranţa că într-o zi, îngenuncheat în faţa ei, mă va atinge cu spada pe umăr, transformîndu-mă în cavaler.